Ziua Culturii Naţionale?

Tocmai a trecut. Chiar aşa, cu majuscule. Şi ziua, şi cultura (CUUUULTURAAA), ce să mai vorbim despre atotputernicul andjectiv - "naţională". Poate unii ştiu, poate alţii nu, ziua ca atare a fost inventată printr-o lege votată unanim de fonfăitul nostru Parlament, şi e una tînără, s-a născut abia către sfîrşitul lui 2010. "Prin această lege, posturile publice de radio şi televiziune sunt obligate să reflecte în mod adecvat evenimentul", ne atenţionează Jurnalul Naţional. După ce anul trecut i s-a luat moţul, anul ăsta ziua lui Eminescu, proaspătă şi rebotezată, a primit şi cadouri de la stat. Ce fel? Păi, să vedem ce zice presa:

"Anul acesta, de Ziua Culturii Naţionale, Ministerul Culturii finanţează şapte manifestări dedicate acestei sărbători şi aniversării lui Eminescu: Gala Tinerilor Scriitori, cu 25.000 de lei, "Poezia lui Mihai Eminescu, sursă de inspiraţie în artele vizuale" de la Muzeul Literaturii, cu 20.000 de lei, Zilele Eminescu, cu 25.000 de lei, alături de "Mihai Eminescu - poetul nepereche", organizată de Asociaţia Culturală Center Inter Art la Slatina, cu 6.000 de lei, Premiile revistei Dunărea de Jos - Centrul Cultural Dunărea de Jos, Galaţi, cu 8.000 de lei, "Muzică şi poezie românească", la Casa de Cultură a Sindicatelor din Ploieşti - Asociaţia Culturală Civis Mart, cu 15.000 de lei, un concert, o expoziţie şi un spectacol de teatru la Arcuş, judeţul Covasna - Centrul de Cultură Arcuş, cu 14.000 de lei". (sursa: mediafax.ro)

Punem mîna pe calculator şi calculăm. Ies 113.000 de lei investiţe culturală la nivel central, către diverse manifestări organizate de sectorul public sau de cel independent, mai toate avîndu-l în centru sau pe fundal pe (scuzaţi citatul/stereotipul gogoman) "poetul nepereche". Care e algoritmul de selectare al MC, din puzderia de iniţiative inerţiale, din fiecare "giudeţ" ori comună, a celor şapte evenimente finanţate direct de la minister e un mister insondabil. Mai ales că, aflăm tot din presă: Studioul Experimental de Operă şi Balet „Ludovic Spiess” a prezentat recitalul de liduri Stelele-n cer, al "tenorului de talie internaţională Daniel Magdal", alături de actorii Marius Manole şi Raluca Aprodu; "Dor de Eminescu - recital susţinut de actorul Ion Caramitru, tălmăcitor al versului eminescian, alături de reputatul neîntrecut clarinetist Aurelian Octav Popa" a intrat, începînd din 14 ianuarie, în repertoriul permanent al Teatrului Naţional din Bucureşti (aş comenta - cu tot respectul pentru marii artişti -, cîte una alta despre prospeţimea fără vîrstă a acestui spectacol, "naţionalizat" după decenii de reciclare şi mii de turnee în ţară şi străinătate, cu - doar - muzicienii schimbaţi; dar mă sfiesc, fiindcă au şi naţionalizările, probabil, raţiunile lor). Se mai adaugă, în Bucureşti, vreo doua trei conferinţe şi concerte, cel de la Ateneu sub patronajul direct al Academiei. Programe structurate ţintit, cu Eminescu pe copertă, pe TVR Cultural şi Radio România. Şi aşa mai departe, fiecare după puteri, prin capitalele provinciei, la oaşe şi sate.

Departe, foarte departe de carnavalul cu "Huo!", "Jos!" şi proceduri ad-hoc de reciclat, prntre gaze lacrimogene, pavelele domnului Videanu,  preşedintele trimite un mesaj liniştitor către populaţia înfrigurată, în sprijinul (desigur, sub 1% din PIB) culturii naţionale. Sau, mă rog, în sprijinul ideii de Cultură Naţională. Sau, poate, în sprijinul ideii că e patriotic că ai cultură, colidar, ca Eminescu însuşi, cu ţara ta. În fine, e de meditat:

" Cu toate că traversăm o perioadă dificilă economic, cultura trebuie să rămână o cale privilegiată de comunicare, o punte între cei care împărtăşesc dialogul, care respectă pluralismul, diversitatea tradiţiilor şi mai ales care încurajează fidelitatea cetăţenilor faţă de naţiunea lor, pentru binele comun. Mihai Eminescu a crezut în capacitatea românilor de a fi solidari cu ţara lor".

Şi mai subtil, noul site, în construcţie, al Ministerului Culturii (www.cultura.ro), în proaspete hăinuţee vintage care amintesc de filigranele acţiunilor la Banca Naţională din interbelic, şi-a tras, după căutări adînci printre postume, un motto din chiar "Luceafărul poeziei româneşti" (ca să folosim un clişeu încă şi mai penibil, în ton cu întregul ansambu):

„… Nu bani vă cer, ci vremea şi auzul.
Aprinde-ţi pipa şi aşază-ţi jeţul
La gura sobei, cum o cere uzul;
Citeşte cartea ce îţi cade-n mână
Şi vezi de nu-i mărgăritar hurmuzul
Ce-n mână-l ai de-acum o săptămână.”

Nu încercaţi să faceţi analiză adîncă pe versurile selectate de minister, ele sunt doar o copertă a zilei, cu rimă complicată, în "zul". Pentru cei mai tineri:

HURMÚZ, (1) hurmuzuri, s. n., (2) hurmuzi, s. m. 1. S. n. Mărgea de sticlă imitând mărgăritarul; (la pl.) șirag de astfel de mărgele. 2. S. m. Arbust ornamental cu flori trandafirii și cu fructe bace albe de mărimea cireșelor (Symphoricarpus albus). - Din tc. (n. pr.) Hurmuz.

Asta aşa, să priceapă şi şcolarii ce-i cu "Pelicanul sau babiţa". Pentru noi toţi, tineri şi bătrîni, esenţială rămîne, însă, prima jumătate din primul vers. Ministerul ne sugerează că el nu ne cere bani şi, deci, în reciprocitate, nici noi nu e politicos să îi cerem. Mai bine luăm o carte de la anticariat, ori direct din biblioteca personală (unde tot ce e deja plătit e gratis) şi ne aşezăm la gura sobei, or lîngă calorifer, şi degustăm perla ascunsă în ea. Eu optez pentru cartea de bucate a lui Bacalbaşa, ediţie princeps, pe care mi-a făcut-o cadou mătuşa mea cu vreo zece ani în urmă. Cu puţină, foate puţină imaginaţie, ţine şi de foame şi de sete. Păi, n-are dreptate ministerul să citeze din Eminescu? (Mă rog, mai e şi un citat din Noica, despre cum în principiu, mai nimeni n-ar trebui să se laude cu titulatura de "om de cultură" dacă nu ştie cîteva limbi. De acord şi cu Noica, are perfectă dreptate, aş fi adaugat la citat ceva cu "măcar două, scris şi citit", dar mi-e că se interpretează maliţios).

Ce concluzie tragem noi din toate astea? Nu una, ci mai multe, pe care mă grăbesc să le enumerez într-o ordine aleatorie:

1. Că Ministerul Culturii (pe care încă, slavă Domnului, nu scrie, ca pe cel al Educaţiei, că e dedicat celei Naţionale) e, totuşi foarte hotărît, chiar dacă are ministru maghiar, să conserve conceptul de Cultură Naţională, impus fără definiţie  de către parlament şi preşedinţie, prin promulgarea legii din 2010. Altfel spus, nici prin cap nu-i trece că ziua asta ar putea fi şi altceva decît repetarea, la nsfîrşit, a modelului ceşuşist de petrecere a lui 15 ianuarie.

2. Că mai avem foarte puţin pînă cînd, într-un larg consens politico-religios, BOR , Ministerul, Guvernul şi Parlamentul ne vor ferici în sfîrşit prin canonizarea Sfîntului Mihail de la Ipoteşti, trimiţînd la groapa de gunoi orice speranţă că vreun copilaş ar mai putea citi cu drag şi curiozitate vreo poezie a a fostului autor.

3. Că nici n-am fi gîndit noi cît de adînci şi de... multiculturale sunt rădăcinile aparent uscate ale Festivalului Cîntarea României. Ca la becul lui Pavlov, rădăcinile dau lăstari în fiecare şcoliţă cu acoperiş prin care intra ploaia, în fiecare cămin cultural spcializat în nunţi şi-n înmormîntări, cu larga oblăduire a instituţiilor de la centru, indiferent de partidul de guvernămînt.

4. Că, în fine, cultura şi cu naţiunea sunt totuna, o dată pe an, substituite lui Eminescu, sau substituindu-l, cam tot aşa cum genericul "român" a substituit conceptul de "cetăţean", indiferent de etnie, în discursul public de la noi.

5. Că politica cea mai ieftină în materie de cultură e să bifezi meniul binecunoscut, fiindcă ştii că, oricum, n-o să onoreze mai nimeni invitaţia la "festin".

Nu ne pefacem doar că facem, ne prefacem şi că... suntem.