Vlad Ivanov sau despre „cel mai principal” rol secundar

Pe 22 februarie s-au dat publicităţii nominalizările la Premiile UNITER. În aceeaşi zi, dimineaţă, s-au dat pe faţă şi premiabilii din cinematografia românească, prin nominalizările la Premiile Gopo. Aproape nimeni nu a remarcat (nici măcar nominalizatul însuşi pînă la un moment dat) că un nume apărea pe ambele liste. Modest, muncitor, tăcut, actorul care merge pe sârma dintre teatru şi film, fiind impecabil în ambele arte, se numeşte Vlad Ivanov.

Un om care pe scenă şi pe ecran explodează, se amestecă pe stradă nevăzut, necunoscut, printre ceilalţi trecători jucându-şi rolul de „simplu cetăţean” cu acelaşi firesc cu care provoca avorturi în „4,3,2”. Ticăloşia şi crima i se potrivesc mai bine decât talentatului domn Ripley tocmai pentru că pare mai presus de orice bănuială. Poate fi oricând vecinul de la care împrumuţi ulei şi la fel de bine poate fi Râmaru. Sub chipul lui Vlad Ivanov se poate ascunde orice.

Cele două nominalizări de anul acesta ale lui Ivanov, în teatru şi în film, sunt pentru roluri aflate ca tipologie la ani lumină distanţă. Doctorul din spectacolul „Un duel” după Cehov, montat de Alexandru Dabija la TNB, e un om al cărui viciu este generozitatea. Neavând altă viaţă, deşi nu a cerut de la Bunul Dumnezeu decât să aibă şi el alături o femeie, fie ea chiar „o băbuţă cocoşată”, şi-a găsit un sens  în a-i ajuta pe ceilalţi: „Am avut 7000 de ruble şi pe toţi i-am dat împrumut, ba am ajuns să fiu chiar eu dator ca să-i ajut pe alţii”. Găteşte pentru prietenii lui burlaci şi se împrăştie în toate părţile. Nu poate exista un om mai bun şi nu e drept să fie lăsat pradă vieţii. Numai că bonomia lui îi contaminează şi pe ceilalţi şi din duelul în care doi bărbaţi ar fi putut muri sunt salvate două conştiinţe şi toate acestea datorită bunătăţii aproape prosteşti a doctorului. Rolul lui Vlad Ivanov este secundar şi nu prea. El este prezent chiar şi atunci când nu se află fizic pe scenă şi toate personajele acţionează cu un fel de bemol la cheie doar ca să nu-l rănească pe enervant de bunul doctor. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu am plecat din sală gândindu-mă mai mult la doctor decât la celelalte destine din scriitura lui Cehov. Sigur că nu a jucat Ivanov personajul principal, dar nu ştiu cum face de reuşeşte să ia el mereu caimacul.

Filmul acum: „Poliţist, adjectiv”, în regia lui Corneliu Porumboiu. Ivanov  e nominalizat la Premiile Gopo pentru rolul ofiţerului de poliţie cu un fetiş pentru dicţionarul enciclopedic al limbii române. Din nou, rol secundar. Bine, bine, secundar, secundar, şi totuşi câtă carne reuşeşte să pună el pe poveste în doar cinci minute de apariţie! Cum îl umileşte pe poliţaiul idealist, punându-i în faţă DEX-ul! Rece, tăios, scurt, fără milă, aşa cum ar fi putut fi Mengele în operaţii. Diavolul însuşi. Sau birocraţia de la mama ei.  Poţi să-l contrazici? Ce loc mai are pe lume conştiinţa câtă vreme o bate până şi vocabularul? Ofiţerul lui, mult mai rafinat decât un vechi miliţian, având totuşi la degetul cel mic tot arsenalul de teroare din vechime, îl „bate” pe bietul poliţist naiv cu armele din dotare. Conştiinţă vrei? Conştiinţă îţi dau! Machiavelli curat.

Pentru aceste două roluri a fost nominalizat, în teatru şi în film, anul acesta Vlad Ivanov, două roluri secundare mai „principale” decât cele din scripte. Ar fi bine ca după ce ne revoltăm pentru nedreptăţile nominalizărilor de tot felul, să facem totuşi un pas înapoi, să ne uităm bine la ofertă şi să apreciem ceea ce este cu adevărat de apreciat. Eu propun să începem cu Vlad Ivanov.