Vive la revolution!

Dintre cele nouă montări pe care le-am urmărit în recent încheiatul Festival al Dramaturgiei Românești de la Timișoara care, de anul acesta, are și o secțiune internațională, cel mai direct, incendiar și pătrunzător spectacol, cel mai eficient în a-și transmite mesajul a fost Borges vs Goya de Rodrigo Garcia, produs de Compania franceză Akté. E vorba, de fapt, de două monologuri dramatice, Borges și Goya, pe care regizorul Arnaud Troalic le mixează ingenios într-un spectacol la care a lucrat un an și jumătate iar rezultatul a fost pe măsură. O acumulare de propoziții simple și furibunde, care nu exclud imagini poetice à la Garcia. Goya e jucat în spaniolă și subtitrat în franceză, Borges e jucat în franceză și subtitrat în spaniolă. Cele două părți în limbi diferite sacadează ritmul care devine repede incendiar, nelăsînd spectatorul nici să răsufle, nici să se trezească. Textele aparent fără legătură răsar alternativ din cele două părți ale scenei tăiate pe jumătate.

În stînga, o rablă de mașină minusculă, un hîrb ruginit. În dreapta, un zid și o canapea, deasupra căreia apar proiecții cu Mickey Mouse sau jucării de pluș. În fiecare dintre cele două jumătăți tronează un actor. Lîngă rablă, personajul din Borges plonjează în fierberea mentală a propriei adolescențe. Timp de patru ani a citit numai Schopenhauer și Seneca. Arnaud Troalic joacă loserul intelectual, cu toate fasoanele, doza de vulnerabilitate orgolioasă și obișnuitul vis compensator al viitoarei celebrități. Își recapitulează admirația necondiționată pentru Borges de la șaptesprezece ani și proiecțiile în care se vedea scriitorul de glorie capabil să sensibilizeze pe loc toate femeile întîlnite. Mă rog, limbajul lui Rodrigo Garcia e, cum îl știm, mult mai suculent în privința raporturilor erotice.

În dreapta, bărbatul de cincizeci de ani, diferit de restul prin faptul că „are bibliotecă acasă”. Tată a doi puști, a agonisit toată viața enorma sumă de cinci mii de euro, iar acum e pe cale s-o facă praf într-o singură noapte. Cum? Într-un mod tipic loserilor lui Rodrigo Garcia, ceva între fronda gratuită și revolta neputincioasă: se va plimba cu taxiul toată noaptea și va trage niște Coca. Apoi va sparge un geam de la Muzeul Prado și se va strecura acolo cu copiii ca să admire pe timp de noapte un tablou de Goya („mai bine să nu pun geană pe geană din cauza lui Goya decît a unui troglodit oarecare”). Pentru restul de timp și de bani are de optat (împreună cu băieții care oricum ar fi ales Disneyworld din Paris) între sex pe cinste la bordel și luxul de a-l invita o oră și jumătate pe filosoful Peter Sloterdijk pentru conversația vieții. Doar că pe suma propusă de tatăl cu bibliotecă filosoful german nici nu iese din casă. Noroc că omul de cultură e totdeauna sensibil la un jambon bun și crochete stropite de un vin reprezentativ. O mostră de rafinament culinar e de natură să-i esențializeze ideile abundent plătite. Revolta împotriva autorității paterne, temă preferată a lui Rodrigo Garcia, se suprapune din nou (ca și în „Interzis accesul animalelor”) peste revolta împotriva autorității epistemologice și a modelelor culturale. Furia personajelor atacă cele mai fine repere: cele cognitive, importate de marea noastră majoritate fără judecată critică; cele care se fac vinovate de axiologia personală a fiecăruia și implicit de obediența respectuoasă față de valorile general recunoscute. Tirul lui Garcia se îndreaptă asupra intelectualilor subțiri ca Sloterdijk, Borges, Octavio Paz etc., formatori culturali cu secretare-cerber, care știu să-și negocieze un preț bun pentru timpul acordat. Nici cei baricadați sau în turnul de fildeș al operei, sau în confort, veritabile sume ambulante de comodități epicureice și de lașități (ca tăcerea prudentă a lui Borges în timpul dictaturii militare argentiniene) nu scapă de mînia scuipată a personajelor. Julien Flament, un actor cu ochi pătrunzători ce scormonesc în public, cu o frenezie incredibilă, care bagă 500 de volți în auditoriu în fiecare secundă, se cațără, se aruncă în zid, își dă drumul și sare în cap în hîrbul răsturnat de pe scenă, pentru a ieși imediat pe geam. Cu o energie fantastică, interpretul e o bombă cu declanșator la propriu, care controlează ritmul subtitrării, apăsînd zgomotos butonul sau lovind paroxistic telecomanda de propriul corp. De fapt, în montarea lui Arnaud Troalic, actorii dau startul la schimbarea luminii, imaginilor, sunetului.

Discursul lui Garcia mușcă și detabuizează nimicitor toate clișeele vremii. Drogul cel mai folosit al zilelor noastre, sexul, e o dezamăgire de cele mai multe ori. „90% din populație experimentează însingurarea sexuală”. Borges vs Goya e un display al furiei 100% împotriva consumismului, împotriva valorilor de plastic ale societății capitaliste și împotriva confiscării libertății de gîndire la diferite niveluri. De la cel primar, mentalul epocii arestat de desene animate, Disneyland, Adidas și toate brand-urile familiare, la cel intelectual care injectează în mintea individului idoli falși, moleșindu-i simțul critic și forța de a-și privi condiția cu luciditate. E nevoie de revoltă pentru ca suferința și rana să apese, în viziunea lui Garcia, pe trăgaciul gîndirii și aceasta să se deparaziteze de toți morții culturali. Exact așa cum se întîmplă cînd unul dintre personaje trage cu pistolul și foile de carte, straturi de cultură defunctă, inundă toată scena.

Aparent fără legătură, cele două monologuri, în fond cele două identități se întîlnesc și se mixează pînă la a deveni același personaj insolent, foc și pară pe societate și pe modelele cu care ea setează individul. Băiețelul de șase ani al spaniolului știe bine lecția conform căreia „stabilitatea emoțională e direct proporțională cu stabilitatea economică”. Cu timpul, fiecare personaj violentează spaţiul celuilalt pînă cînd amîndoi ajung să încarneze aceeași furie. Iar cînd textul curge scris pe panou ca o imersiune în interiorul protagoniștilor, fără ca nici unul dintre ei să se mai audă, totul pe ritmurile demențiale ale lui Queen, cei doi oameni de nații diferite au devenit aceeași pastă explozivă.

„Și o să așteptăm. Vedem ce se întîmplă...” La Timișoara întîmplarea s-a lăsat cu aplauze prelungite.