Vis cu statui în regia lui Ovidiu Lazăr, Teatrul Național Iaşi

A trecut o săptămână de la premiera (24 martie) pe țară după piesa lui Carlos Fuentes El tuerto es rey (Vis cu statui) care a avut loc la Iași, în regia lui Ovidiu Lazăr - o săptămână în care o tăcere aproape deplină a înconjurat reprezentația de la Sala Studio a Teatrului Național din Iaşi. E tăcerea de după orice spectacol care nu cere să-i fie restituit un sens prin cuvântul din afară, prin comentariul despre, dar e și tăcerea care vine dintr-o întrebare firească: Și totuși care a fost miza acestui spectacol?

Poate așteptările de la această punere în scenă au fost de la început prea mari: o premieră pe țară, un autor latino-american comparat de prea multe ori cu Borges, dar destul de puțin tradus la noi, o necesară punte peste timp între Ovidiu Lazăr și doi importanți reprezentanți ai teatrului ieșean cărora regizorul le datorează într-o anumită măsură ceea ce a ieșit din textul lui Fuentes și pe care el însuși îi amintește într-un interviu despre acest spectacol (Val Condurache și Teofil Vâlcu), un dialog între două generații de actori (Monica Bordeianu și tânărul Horia Veriveș), un moment deloc întâmplător ales pentru premieră (cu doar câteva zile înainte de Ziua Mondială a Teatrului). A fost un pic cam mult chiar și pentru un regizor ca Ovidiu Lazăr, un scenograf ca Axenti Marfa și doi talentați actori ai Naționalului ieșean.

Ceva nu s-a legat, ceva a scârțâit disonant asemenea zgomotelor stridente care au punctat intermitent  confruntările subconștientului personajelor cu realitatea dureroasă în care erau captive, ceva a lăsat impresia de artificial, de incongruent. În mod cert, nu a fost un spectacol confortabil și nici unul care să te lase indiferent. Dimpotrivă, am ieșit din sală asaltată de întrebări cărora am crezut că le voi găsi măcar parțial răspunsul pe parcursul reprezentației. Unii ar spune că, în acest caz, Ovidiu Lazăr și-a atins scopul. Poate, dar a fi abscons și a nu trimite decât prea vag la un sens nu e totuși un risc cam mare? E greu să plonjezi în universul celor două personaje dacă ești întru totul străin de spiritul literaturii sud-americane: de polifonia structurală și semnificantă, de realismul magic al viziunii, de cruzimea care coexistă cu cea mai pură dimensiune onirică a realității interioare a personajelor, cu senzualitatea și forța mitică a unor arhetipuri comportamentale, cu radiografierea unor pulsiuni abisale ale sufletului în cea mai detașată manieră cu putință, de intruziunile neașteptate ale unui tenebros ce modifică radical realitatea.

Fuentes este ”o companie neliniștitoare” nu doar în romane și nuvele, ci și în teatru. Regizorul Ovidiu Lazăr propune în Vis cu statui o întâlnire insolită a spectatorului cu un univers al obsesiilor. Două personaje, Ducele și Donata, își clamează singurătatea în doi într-un spațiu închis, în care realul ia forma subconștientului fiecăruia dintre personaje. Acestea se caută, se intersectează doar pentru a se răni reciproc, își trăiesc propriile frici și obsesii, își construiesc alternative de supraviețuire și se confruntă cu propriul eșec. Sugestiile sunt multe: de la cele ale neputinței de a se salva prin spirit (păpușile rămase invariabil cu mâinile încremenite în gestul răstignirii) sau prin iubire de semnele răvășitoare ale timpului la cele ale dublului imperfect (și deci uzurpator), ale unei relații de putere (stăpân-sclav) la sugestia nebuniei, a infernului dat de incongruența dintre gestul sau cuvântul care rănește și gândul sau trăirea care vindecă. 

Intrarea spectatorului în acest univers se face prin descoperirea unui decor modern, foarte plastic, constituit simbolic în jurul unui spațiu în interiorul și în afara căruia vor rătăci personajele, de jur împrejur definindu-le răceala, obsesiile configurații geometrice de pietre din care se desprinde o mână, câte un pahar, o siluetă a unei păpuși. Din spate, doi ochi privesc avertizând asupra  pericolului întâlnirii cu necunoscutul din lume, sugerând infernul în doi, dependența, oboseala, vulnerabilitatea transformată în nevoia de a-l răni pe celălalt. Alternanța alb-negru subliniază maniera sugestivă în care a fost concepută această lume a obsesiilor în care se vor dovedi  închise cele două personaje. Jocul de lumini și umbre susține alternanța întâlnirilor dintre cei doi în realitate, respectiv, în universul propriilor tenebre. Fasciculele de lumină decupează spații circulare în care fiecare personaj pare a fi obligat să ia contact cu adevărul, cu propriii demoni. Fondul sonor susține și el planurile existenței fiecăruia dintre personaje, precum și încercările de a anula abisul instaurat de imposibilitatea de a se înțelege, accepta și comunica. De la bucăți angoasante la scrijelitul și sunetul strident, scrâșnit al geamurilor sparte, muzica punctează incompatibilitatea dintre poziția socială, vârsta, dorințele, temerile și frustrările celor doi. Muzica redă încleștarea de voințe și apoi surparea lor interioară. Finalul statuează incongruența dintre vis și realitate, iar identitatea gesturilor, a cuvintelor punctează închiderea sufocantă în universal captivității. Dependența se manifestă deopotrivă ca dorință de a răni pe celălalt și capriciu, cochetărie a bătrânei doamne care trăiește acut nostalgia frumuseții și a puterii de altădată.

Discontinuitatea (până la incongruență uneori) acțiunilor celor doi ar fi trebuit să exprime dificultatea de a coexista a două suflete traumatizate, imposibilitatea relațiilor umane de a se salva din hățișul propriilor impulsuri, nehotărâri, însingurări, morți sufletești. Sugestia a reușit doar într-o destul de mică măsură, poate și din cauza impresiei de incompatibilitate între cei doi actori. A lipsit acea magie care să instaureze un fluid energetic între cei de pe scenă și spectatori. În cazul lui Horia Veriveș am avut impresia unei crispări pe care de prea puține ori a reușit să o domine. Lipsa de naturalețe i-a marcat în anumite scene jocul, deși, în momentele de maximă tensiune, a reușit să se mobilizeze și să redea zbuciumul interior al Ducelui cu acuratețe. De partea cealaltă, Monica Bordeianu a părut la fel de crispată în ipostaza elegantei doamne ce trăiește undeva la granița dintre nebunie și realitate, ușor pedantă pe alocuri, ușor artificială. Impresia finală a fost a unui dialog abia înfiripat între personalitățile celor doi, ceea ce a adâncit impresia de incongruență.

Mi-a plăcut foarte mult inserția cinematografică: fragmentul din filmul lui Ingmar Bergman, Fragii sălbatici care pune în abis sensurile pe care viziunea regizorului Ovidiu Lazăr le decupează din textul polifonic al lui Fuentes despre timp, viață, bătrânețe, vindecare. Mai puțin inspirată a fost introducerea unor versuri arhicunoscute din poemele lui Nichita Stănescu al căror efect a fost mai degrabă de a sentimentaliza atmosfera decât de a crea o reală tensiune ideatică.

Cu plusuri și minusuri, într-un decor foarte plastic și cu o coregrafie bine gândită, Vis cu statui nu impresionează, dar e un spectacol care trebuie văzut fiindcă propune bucăți dintr-un puzzle pe care rămâne să îl reconstitui singur într-un alt decor.