Uşurătate şi monumentalitate

Arta publică pare să aibă câteva cerinţe obligatorii: să fie cât mai uşor de înţeles, să fie monumentală, să nu implice sau să trimită direct la violenţă, defăimare, sexualitate, şi nu în ultimul rând, fiind adesea cumpărată de autoritatea publică, să nu coste mult – cu atât mai mult dacă e o lucrare modernistă ori contemporană. Altfel, dacă cumva ajunge să fie expusă publicului, s-ar putea foarte bine să devină un ţap ispăşitor şi, pe lângă proteste-manifeste-etc. pentru scoaterea monumentului, mulţimea nemulţumită şi-ar putea dezlănţui furia pe ele. S-a întâmplat în Olanda anului 1983, în orăşelul Apeldoorn. Atunci, aproximativ o sută de persoane s-au adunat noaptea şi au vandalizat 49 de sculpturi de Evert Strobos, cumpărate de Primărie. Asemănător – în sensul că opera publică a fost distrusă – dar procedând legal, în New York-ul anului 1989, lucrarea Tilted Arc a lui Richard Serra a fost distrusă de autorităţile federale, în urma unui ordin judecătoresc. Nemulţumirea populară a avut drept catalizator reducerile salariale ale bugetarilor, în contextul în care autoritatea publică cumpărase monumentul lui Serra, care, pe deasupra, era mare, abstract şi de neînţeles – în plus, e doar fier!

Reacţii asemănătoare, nematerializate, însă, a provocat şi Rachel Whiteread cu lucrarea sa, Untitled Monument, realizată în 2001 şi expusă în Trafalgar Square. Lucrarea constă în exact soclul pe care este aşezată, realizat din răşină şi plasat cu capul în jos: o lucrare atractivă prin simplitatea sa şi materialul folosit, prin evidentul contrast dintre aceasta şi soclul său şi, în plus, foarte inteligentă, realizând câteva jocuri interesante şi punând, totodată, probleme în privinţa naturii şi funcţiei sale. În primul rând, ne gândim la monumentalitatea artei publice de care am vorbit mai sus şi realizăm că lucrarea lui Whiteread tinde să fie un antimonument, dar este, în cele din urmă, contraintuitivă. Monumentalitatea sa, atât în dimensiune, cât şi în greutate (aprox. 11 tone), e disimulată de transluciditatea materialului folosit. Se realizează un joc între uşor şi greu, masiv şi firav, opacitate şi claritate, uşurătatea având, în cele din urmă, câştig de cauză, chiar dacă e, aparent, disimulată. Astfel, lucrarea se prezintă în antiteză cu cerinţele tradiţionale ale artei publice, aceasta din urmă trebuind să fie nu doar monumentală, dar şi grandioasă, să inspire şi să fascineze prin calitatea reprezentării, să impună contemplarea, nu gândirea operei. Monumentul lui Whiteread, însă, impune gândire, dar satisface şi vizual. Nu doar atât, dar vizual se prezintă şiret şi alunecos, nu se lasă prinsă uşor, în funcţie de timp şi vreme, cu soarele reflectat, lucrarea devine invizibilă.

Nici politicul nu e de neglijat, ţinând cont şi de exemplele de la început. Astfel, lucrarea capătă noi coloraturi. Soclul reprezintă, fără îndoială, puterea, acolo se află puterea politică şi se desfăşoară mecanismele decizionale. Puterea înseamnă, totodată, expunere, a fi ridicat pe soclu implică un risc, dar, mai mult decât atât, responsabilitate. În acest caz, monumentul trimite la nevoia unei transparenţe a activităţilor autorităţilor publice, pe de altă parte, transluciditatea sa ne trimite la o concluzie de neevitat, că transparenţa poate fi o aparenţă, sau că, în orice caz, nu poate fi totală, întotdeauna rămâne ceva neclar, ascuns. Am menţionat implicaţiile politice pentru că prima oară când am văzut monumentul – de fapt, o reproducere a sa – aceasta a fost prima asociere pe care am făcut-o, următoarea fiind plasarea sa într-un context mai grăitor, în faţa Parlamentului eventual.