Urmuz în trei tipuri de ediţii

Urmuz, Pagini bizare, Prefaţă, tabel cronologic şi referinţe critice de Gheorghe Glodeanu, Editura Limes, Colecţia „Biblioteca românească", Cluj-Napoca, 2008, 166 p.

Urmuz, După furtună, Prefaţă de Lucian-Vasile Szabo, Editura Bastion, Colecţia „Insolit", Timişoara, 2008, 74 p.

Urmuz, Pagini bizare, Cu 15 intervenţii de Dan Perjovschi, Editura Cartier, Chişinău, 2009, 96 p.

Alte ediţii recente:

Urmuz, Pagini bizare, Editura Gramar, Colecţia „Pagini alese. Literatura română", Bucureşti, 2004, 96 p.

Urmuz, Pagini bizare, Editura Nomina, Colecţia „Literatura", 2007, 43 p.

Urmuz, Fuchsiada, Audiobook în lectura lui Victor Muşeţeanu, Editura Cartea Sonoră, Timişoara, 2008

Urmuz, Pîlnia şi Stamate, Audiobook în lectura lui Victor Rebengiuc, Editura Humanitas Multimedia, Bucureşti, 2009

Pe piaţa românească de carte a acestor ani, Urmuz e un autor numai bun de publicat. Vorbesc despre cele două decenii postcomuniste, nu despre actuala criză mondială, care a agravat lucrurile într-atît, încît bună parte dintre „marii jucători" de pe piaţă sînt în degringoladă, în pragul falimentului (subiect separat, la care mă voi referi - poate - altădată). Chiar şi înainte de 2008, cînd situaţia era incomparabil mai bună şi s-au făcut şi în România profituri frumuşele din tipărituri, editurile au avut de tratat o problemă greu surmontabilă: distribuţia; mai exact: recuperarea banilor din vînzări. Reţelele de librării şi tonete de carte au învăţat repede că pot întinde mult coarda în materie de returnare a încasărilor către producători, cărora le-au transmis periodic ce s-a cumpărat, dar au amînat să le şi vireze în conturi sumele datorate. De aici au rezultat pentru editori o veşnică ameninţare de blocaj financiar şi o criză continuă de lichidităţi, deci pericolul de a nu mai putea investi în cărţi noi care să plece la rîndul lor către librării, alimentînd ciclicitatea care nu se opreşte decît la închiderea activităţii. Una dintre consecinţe a fost reticenţa editorilor de a publica volume groase şi - simetric - preferinţa pentru cărţi cît mai subţirele, egale cu o investiţie cît mai restrînsă. Context în care nu există autor mai convenabil ca Urmuz, cu cele cîteva zeci de pagini ale întregii sale opere, nu-i aşa?!

Argumente triviale pentru o discuţie culturală? Posibil. Dar adevărate. Unele decizii editoriale ale perioadei - de pildă împărţirea unor cărţi în mai multe volume publicate succesiv - au avut şi asemenea motivaţii neştiute publicului.

În 2008-2009 au apărut nu mai puţin de trei noi ediţii Urmuz, scoase de editurile Limes, Bastion şi Cartier. Site-urile de vînzări on-line mai au în ofertă alte două ediţii, una din 2004, alta din 2007, de la Gramar şi Nomina (ultima fiind un „nume" cu totul absent din presa culturală, nimic din ce produce nu se recenzează, dar... Internetul îi etalează numeroase ediţii şcolare şi mai ales titluri „paraşcolare", culegeri de exerciţii, „ghizi" pentru bacalaureat etc.), plus două „audiobook"-uri cu Pîlnia şi Stamate şi celelalte citite actoriceşte, tot din 2008-2009, realizate de Cartea Sonoră şi de Humanitas Multimedia. S-ar mai adăuga prezenţele lui Urmuz cu texte - uneori cu toate textele sale - în antologiile de avangardă autohtonă, din care, fireşte, nu lipseşte niciodată.

Delicioasă „revanşă" a extraordinarului „marginal"...

„Urmuzii" de la Limes, Bastion şi Cartier reuşesc să ilustreze trei tipuri diferite de editare a clasicilor.

Primul e cel mai „istorico-literar" şi mai atent alcătuit. Îngrijitor de ediţie: Gheorghe Glodeanu, critic cunoscut şi profesor la Universitatea din Baia Mare. Aparatul însoţitor dublează numărul de pagini al textelor urmuziene: prefaţă, tabel cronologic şi o selecţie de extrase critice din comentatorii prozatorului, începînd cu Arghezi, „naşul" său literar, continuînd cu primii admiratori avangardişti, Stephane Roll, Geo Bogza, Ilarie Voronca şi Saşa Pană, trecînd prin critica profesionistă a epocii, cu Perpessicius, Lucian Boz, Pompiliu Constantinescu şi G. Călinescu, şi ajungînd la articolul francez din 1965 al lui Eugčn Ionesco (antologat aici ca Eugen Ionescu), şi la exegeţii ultimelor decenii, respectiv Matei Călinescu, Nicolae Balotă (monografistul „clasic" al lui Urmuz), Ov.S. Crohmălniceanu (din panorama Literaturii române între cele două războaie mondiale), Sergiu Pavel Dan (Urmuz ca autor fantastic), Nicolae Manolescu (din Arca lui Noe), Marin Mincu şi Ion Pop (din studiile lor asupra avangardei), I. Negoiţescu şi Dumitru Micu (din istoriile lor literare generale), pînă la cei mai recenţi comentatori, Corin Braga şi Adrian Lăcătuş, cu un extras şi din excentricul eseu Pelicanul sau babiţa. Introducere în urmuzologie al Anei Olos, semnat Anagaia, din 1998. Prefaţa lui Gheorghe Glodeanu, Urmuz şi poetica antiliteraturii (p. 7-32), e un studiu serios, o bună pregătire pentru lectură. Cu pornire de la ideea că „paginile bizare" au produs „«revoluţia» cea mai radicală" din literatura română interbelică, autorul îi schiţează lui Urmuz un portret biografico-psihologic şi apoi face un inventar al procedeelor folosite de marele subversiv, mereu în relaţie cu opiniile celorlalţi exegeţi. Singurul reproş pe care l-aş nota e acela că ediţia nu indică sursa textelor, preluate - presupun - din Paginile bizare îngrijite de Saşa Pană în 1970, extensie a culegerii tot de el alcătuite în 1930, cu cîteva adaosuri pe care le regăsim în volumul îngrijit de Gheorghe Glodeanu: Puţină metafizică şi astronomie, Însemnări - ciorne răzleţe şi cele cîteva scrisori păstrate (la Cuprins mai e trecută Concluziune şi morală, care este - însă - finalul Plecării în străinătate).

La Bastion - o ediţie „de buzunar", subţirică, într-o colecţie de proză fantastică al cărei coordonator este Lucian-Vasile Szabo, prozator şi jurnalist timişorean, semnatar şi el al unei prefeţe cu o formulare din După furtună în glumeţul ei titlu: Un miros pestilenţial fiscal sau Despre romanul scurt ca o schiţă. Mai improvizat, textul rezumă puţinele lucruri cunoscute despre biografia lui Demetru Demetrescu-Buzău şi îi descrie prozele expresiv şi cu umor, dar fără cîştiguri interpretative notabile. Autor de science fiction, Szabo atrage atenţia asupra atracţiei lui Urmuz faţă de „literatura de aventuri, cea de călătorii, mai ales cea privind voiaje imaginare şi extraordinare, atît de gustată la începutul veacului al XX-lea", pentru „romanele «astronomice», prototipul celor science-fiction de mai tîrziu" şi care „îi dezvoltă imaginaţia, pasiunea pentru asociaţii inedite, în discursuri perfecte din punct de vedere gramatical şi stilistic" (p. 6). Precursoratul urmuzian e - vasăzică - revendicat din direcţii multiple. Zvelta plachetă cuprinde şi ea Puţină metafizică şi astronomie, nu şi Însemnările... şi scrisorile. În sumar titlurile sînt amestecate fără explicaţii: După furtună face deschiderea, apoi vine Puţina metafizică..., apoi restul, cu fabula Cronicari în clasica poziţie finală.

La Cartier - un Urmuz bibliofil, ediţie dacă nu „de lux", în orice caz foarte frumoasă, „artistă": hîrtie de bună calitate, gălbuie, pe care textele şi desenele sînt imprimate în sepia, coperţi cartonate, „15 intervenţii" ale lui Dan Perjovschi şi un rafinat design al paginilor realizat de Vitalie Coroban, graficianul editurii, bun pictor şi desenator. Colegul său Igor Mocanu, basarabean şi el, tînăr eseist şi director de promovare pe piaţa din România, cu sediul în Bucureşti, coordonează colecţia în care apare cartea, probabil acum inaugurată: „C(art)ier" - tentativă de joc de cuvinte între numele editurii şi „artă" în englezeşte (indicată în caseta redacţională, soluţia cu „art" în paranteză, în mijlocul „Cartier"-ului, nu e cea mai fericită, resturile lăsate pe dinafară, respectiv „Cier", neînsemnînd nimic; ar fi putut fi folosită - de pildă - varianta similară celor din genericele bucureştenelor house pARTy, din 1987-1988, sau cARTe, de la începutul anilor 1990, cu „cărţi-obiect" evocatoare ale „bibliocidului" din decembrie 1989, anume „cARTier", majusculele atrăgînd atenţia fără să impună şi elipsa lor; logo-ul colecţiei rezolvă problema introducînd „art"-a într-un chenar subţire). Clou-ul de marketing al ediţiei e - fireşte - alăturarea textelor urmuziene şi a „intervenţiilor" lui Dan Perjovschi, pagini de carnet umplute cu mici schiţe de lucru şi însemnări laconice, considerate de autorul lor „«ceva» în sine, un limbaj original, jumătate desen/jumătate text care se face sincer, fără ca eu să ştiu, artistic", ansamblu de „semne misterioase, mai greu de citit din prima, absurde într-un colţ, exacte în celălalt", în fine, „pictograme", „cele mai urmuziene desene ale mele" (notă pe pagina de gardă a cărţii). Interesante şi expresive, ca tot ce face Perjovschi, unul dintre artiştii români de vîrf ai perioadei, dar - totuşi - mai degrabă obscur-neliniştitoare, căci aproape nicăieri nu se înţelege exact către ce forme finale se îndreaptă schiţele, decît absurde şi urmuziene. În plus, în contratimp istoric cu prozele avangardistului, desenele făcînd referiri la politica de azi, la civilizaţia contemporană, cu „Google", „laptop", „popcorn" ş.a.m.d., şi la galeriile şi muzeele în care Perjovschi a expus în perioada 2003-2008, de cînd datează „pictogramele". (O mai veche ediţie de la Cartea Românească, bilingvă, Pagini bizare/Weird Pages, a recurs la aceeaşi soluţie de extindere a puţinelor pagini urmuziene prin presărarea de desene, dar graficianul de atunci, Ion Mincu, a făcut ilustraţie propriu-zisă la text, propunînd spectaculoase echivalenţe vizuale ale personajelor şi situaţiilor din Pîlnia şi Stamate & comp.) Vitalie Coroban preia cele 15 „intervenţii" ale lui Dan Perjovschi şi elaborează o structură vizuală care să le absoarbă şi să estompeze astfel şi mai mult mesajele lor actuale, făcînd coabitarea cu Urmuz acceptabilă. Marginile rupte sau găurite ale filelor de carnet, petele de tuş, asperităţile hîrtiei sînt mărite, îngroşate şi transformate într-un discurs-cadru al cărţii, gardînd textul, însoţindu-l, acoperindu-l în parte cu liniaturi şi mai ales cu iregularităţi, linii, pete, puncte, parcă şi amprente ale degetelor care au răsfoit, răsfoiesc sau vor răsfoi caietele în care au fost scrise prozele, agendele în care au fost schiţate desenele sau volumul care le cuprinde pe toate: degetele lui Urmuz, ale lui Perjovschi, ale noastre?! Un obiect - spuneam - foarte frumos, deopotrivă de citit (dar... fără cuprins!) şi de privit. Urmuzian? Nu mai pare să conteze prea mult.

(Şi la Cartier, ca şi la Limes, ca şi la Bastion, lipseşte indicarea ediţiei după care au fost preluate textele.)

Acelaşi Urmuz într-o retipărire sobră, cu aparat istorico-literar, într-o versiune „poche" şi într-una elegant-artistică...