Un week-end la Cluj (III)

foto: NICU CHERCIU

Partea a treia și ultima a acestui lung excurs clujean este dedicată debutanților ale căror spectacole le-am văzut pe scena mică a Naționalului de aici, deschisă tinerilor printr-un program special menit să descopere noi voci - ”Debut”.

Voci regizorale, desigur, fiindcă un alt model e mai greu de ”implementat” la noi, motiv pentru care aceia dintre tinerii creatori care ar visa la așa ceva, își abandonează proiectele atipice - atipice pentru teatrul românesc - renunțând la combinarea cu alte arte și mijloace de expresie, la creația colectivă, prin workshop-uri de improvizație sau scriitură dramatică și la alte metode „neortodoxe” folosite intens pe alte meridiane, cu rezultate adesea spectaculoase. Iar când au ambiții mari - la propriu - trebuie să le facă loc în spații mici.

Nu întâmplător mi-am spus „of”-ul aici, înainte de a vorbi despre cei doi tineri debutanți de la Cluj, ci pentru că spectacolele lor sufereau din pricina abordării unilaterale, din perspectiva regizorului-rege, o capcană sigură pentru cei aflați la început de drum. De aceea, unuia dintre spectacole i-ar fi folosit enorm un workshop preliminar de scriitură dramatică, o dezvoltare în etape a piesei/scenariului folosit, scris special pentru acest spectacol (Asasinarea marchizului de Sade de Marius Bența), iar celui de al doilea o editare mai riguroasă, care să evite ”umplerea” spațiului foarte mic al sălii Euphorion cu decoruri prea mari, proiecții video live, desfășurare de forțe actoricești. În lipsa unui sprijin venit din mai multe direcții, cele două spectacole se prezentau destul de debile, deși aveau un nucleu vizibil de creativitate. Nu sunt sigură, totuși, că autorii lor aveau realmente ceva foarte puternic de spus, ci mai degrabă că urmăreau să ducă la bun sfârșit un exercițiu regizoral, ca pe o temă studențească. Dar nu se cade să ”punem la colț” niște tineri pentru așa ceva, când aceasta este o hibă tot mai frecventă a spectacolelor produse la noi pentru a ”hrăni” un repertoriu, nu dintr-o nevoie reală de transmitere a unui mesaj, de orice natură ar fi el.

Povestea marchizului de Sade a fost spusă de-a lungul vremii în multe, diferite feluri, cum e și firesc, dat fiind că avem de-a face cu o existență mai mult decât spectaculoasă. La noi, cel mai recent (după știința mea) a fost pusă în scenă la Odeon, într-un spectacol care se mai află încă în repertoriu, autorul fiind un dramaturg cu succes confirmat pe Broadway -Doug Wright - și regizoarea Beatrice Rancea, plus Florin Zamfirescu în rolul principal. La Cluj, ”acțiunea” din ultimele zile ale marchizului la Azilul de la Charenton, jucată sub titlul ”Asasinarea Marchizului de Sade” este regizată de Laszlo Oliver, se reduce la patru personaje și un spațiu de desfășurare minim în care sunt înghesuite un pat mare de fier, un birou și un practicabil metalic, combinație de scară și bibliotecă (scenografia Mălina Mândru). Întreg  spectacolul e construit cât se poate de tradițional, cu multe neclarități ținând de registrul de tratare a personajelor - când caricatural, expresionist, când stanislavskian, când comic cu accente commedia del’arte - confuzie amplificată de măștile albe aplicate interpreților. Singura aluzie la contemporaneitate este paranteza care deschide și închide spectacolul: o femeie tânără, sexi, îmbrăcată în blue-jeans și fumând relaxat o țigară apare în scenă, se schimbă în hainele personajului Madeleine și.. începe să joace rolul acesteia, pentru ca la final tot ea să închidă cercul, reluându-și propriile haine.

Din pă cate, nimic pe parcursul spectacolului nu explică, nu rezonează, nu duce mai departe această idee ofertantă de ”punere în abis” a interpretării, a ”performance-ului”, ca într-un comentariu pe marginea acestuia. Dar poate cea mai mare problemă a spectacolului - în care tinerii actori  Romina Merei, Cătălin Codreanu, Anca Hanu și Radu Lărgeanu își duc la capăt cu bine rolurile, dând consistență, din punctul lor de vedere, spectacolului - este scenariul scris de Marius Bența, ”după texte ale Marchizului de Sade”, cum se precizează în caietul-program. Problema este că această compilație este complet lipsită de vreo idee nouă, de un punct de vedere al autorului, ba mai mult, e neclară și în expunerea punctelor de vedere ale subiectului ei, Marchizul de Sade. Conform acestui scenariu, Marchizul e mai degrabă o figură comică, fără adâncime și fără atributele vânătorului de sex femeiesc - viclenie, lubricitate, senzualitate. Dacă n-ai știi despre cine e vorba, de fapt, ai ajunge să te întrebi de ce merita spusă povestea unui personaj atât de lipsit de relief, atât de inofensiv? Rămâne neclar până la sfârșit ce anume a determinat alegerea acestui subiect de către tinerii implicați în proiect - iar asta e poate cea mai acută întrebare.

***

Cel de al doilea spectacol - Insecte, versiune scenică de Eugen Wohl și Andreea Iacob după Frații Capek, regia Andreea Iacob - e o întreprindere mult mai ambițioasă, din punct de vedere al numărului de actori, dar și al mijloacelor folosite (cea mai recentă încercare de montare la noi a fost semnată în 2003 de Victor Ioan Frunză, la Teatrul ”Toma Caragiu” din Ploiești). Lucrarea este jucată, de altfel, destul de rar, tocmai din cauza complexității sale, autorii combinând în această poveste din lumea insectelor antropomorfizate, fabula, satira, elemente de revistă. Nu este, deci, cea mai înțeleaptă decizie aceea de a înghesui o asemenea producție într-o sală studio. Autoarea spectacolului a mizat pe mijloacele revistei, compunând un tablou glamuros în care până și vagabondul din piesa originală -  singura prezență umană printre insecte - devine MC-ul unui show (Cătălin Herlo) compus din ”numerele” insectelor - poveștile fiecărui cuplu, atât de asemănătoare cu poveștile oamenilor. Acestea corespund vârstelor - fluturii au probleme adolescentine, gândacii tocmai întemeiază o familie, furnicile își schimbă casa și așteaptă copii. Deasupra tuturora plutește spectrul crunt al războiului, al lăcomiei celorlalte gâze, al pericolului care amenință viața în general. Actorii încearcă să se apropie de insectele pe care le joacă în feluri diferite - frumoasele actrițe Angelica Nicoară, Eva Crișan, Adriana Băilescu mizează pe feminitatea lor, potrivită oricărei creaturi din lumea gâzelor, iar interpreții masculini insistă mai mult pe caracteristicile diferite ale insectelor care li s-au ”atribuit”. Cătălin Herlo, în rolul animatorului, ghidează publicul în acest periplu folosindu-se uneori de versuri din Nichita Stănescu (incluse în scenariu de autorii adaptării).

Dar, în ciuda eforturilor lor, abundența de creativitate din spectacol - decoruri și costume stil revistă/ corp de balet (Arhidiade Mureșan), desene (Dorin Budușan), animații video (Marius Mureșan), proiecții video live (Ozana Budău), coregrafie pentru care chiar nu e loc! (Gabriela Batori), muzică originală (Șerban Ursachi) - ajunge, paradoxal, să facă mai mult rău decât bine, fiindcă mijloacele diverse, multiple, cât pentru o superproducție, se suprapun și se umbresc reciproc. Ce rămâne în schimb este curiozitatea reală de a vedea munca tuturor acestor tineri în spectacole în care să fie mai bine pusă în valoare: e atâta talent și dorință de a construi în acest spectacol, încât parcă ar ajunge pentru un teatru întreg. Și nu neapărat unul mic.