Un week-end la Cluj (II)

foto: NICU CHERCIU

”Revizorul” de Gogol, în regia Monei Marian la Teatrul Național din Cluj e un spectacol omogen, puternic bazat pe actori și construit în manieră tradițională. Nu găsești aici disonanțe majore, nici costume sau decoruri din ”filme” diferite și nici ezitări regizorale venite din dorința de a-i vorbi publicului contemporan   prin intermediul textului clasic. Regizoarea respectă textul și nu-i aduce adaptări sau interpretări, nici distorsionări, fiind convinsă că valabilitatea lui deplină nu a fost știrbită de timp. Asta se prea poate, dar ce ne-ar opri atunci să-l citim singuri, acasă, pe Gogol, în loc să mergem la teatru, unde căutăm de obicei să înțelegem ce au văzut alții într-un text devenit loc comun al culturii universale?  Să vezi acest spectacol în anul 2010 pe scena unui teatru e ca și cum ai vedea o corabie bine făcută, dar scobită în lemn, apărând pe lac lângă bărcile cu motor. Efectul poate fi nostalgic, apariția poate trezi amintiri plăcute, dar nu poți să nu te întrebi în cele din urmă, conștient că nu ești la muzeu, oare ce caută acolo?

Registrul comic în care este montat spectacolul este puternic înclinat înspre grotesc, aspect sugerat de jocul exteriorizat al actorilor și accentuat puternic de costume, care îngroașă siluetele interpreților, adăugându-le forme abundente. Gagurile comice abundă, dar numai unele sunt reușite, altele fiind prea ”construite” ca să mai amuze privitorul. Ceea ce rezultă este o realitate vulgarizată în toate detaliile ei (se adaugă elemente de decor din aceeași zonă), ca o lume profund stricată văzută printr-o lentilă ce face mai clară natura intimă a răului care o roade. Iar răul, cum se știe prea bine din piesa lui Gogol - mereu actuală, mereu contemporană prin conținutul ei - răul vine de la bani. Dorința de a avea animă această lumea deformată în care apar din întâmplare doi tineri străini (excelenți Ionuț Caras- Hlestakov și Cristian Rigman- Osip) - diferiți măcar prin siluetele lor filiforme. În fapt, cei doi, confundați de Primar și funcționarii lui cu anunțatul Revizor ce urma să vină în inspecție, se vor adapta foarte bine la răul cu pricina, vor intra în joc și îl vor juca atât de bine încât îi vor păcăli pe jucătorii cei vechi, experimentați.

Vedeți ce se întâmplă? Vă povestesc acțiunea din piesa ”Revizorul” de Gogol, deși probabil că un puști de 10 ani o știe deja. Sau dacă n-o știe, ”avantajul” de a fi trăit în România - fie și numai 10 ani - îl va fi făcut capabil să prevadă finalul acțiunii. Dar ce aș putea să fac altceva, dat fiind că spectacolul nu surprinde prin nimic, nu te face să ridici măcar o dată o sprânceană, a uimire? Există o singură scenă în care ești aproape curios să vezi ce se întâmplă: momentul intrării în scenă a oamenilor care se plâng de Primar. Dar și aceea e ratată din cauză că pe lângă păpușa imensă, cu multe capete, ce apare într-un nor de fum, reprezentând în stil wilsonian mulțimea strânsă afară (costume, păpuși, recuzită - Eugenia Tărășescu-Jianu) mai intră și două femei /actrițe care țipă și își smulg părul din cap, foarte decise să se vadă cu ocazia acestei unice intrări în scenă, iar agitația lor rupe misterul creat de intrarea ciudatei făpturi.

***

Păpușile sunt o prelungire interesantă a spectacolelor cu actori create de Mona Marian. Asta se vede și mai bine într-un alt spectacol văzut în același week-end la Cluj, de data asta un spectacol mic, de studio, după o piesă binecunoscută a lui Matei Vișniec - ”Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintali”. Aici e sugerată de la bun început, prin păpuși, mulțimea bolnavilor mintali, fiecare dintre cei patru actori care vor juca mai târziu rolurile principale din spectacol, purtând alte două păpuși. Rezultă astfel un bizar, vag fantastic grup de întâmpinare a tânărului scriitor venit să locuiască o vreme în azilul pentru bolnavi mintali încercând să-i învețe istoria comunismului.

Momentul cel mai bun al spectacolului - care altfel e bine jucat, actorii trecând fără emoții pragul apropierii extreme a publicului - rămâne acela în care o păpușă ține un discurs de la tribună și țese din pilde și bancuri o para-istorie a comunismului plină de haz. De altfel, pe lângă actorii teatrului - Cristian Rigman, Dragoș Pop, Eva Crișan, Anca Hanu - este implicată în spectacol și Dana Bonțidean, actor-mânuitor de păpuși de la Teatrul ”Puck” din oraș (pion principal în scena de care vorbeam mai devreme).

Mona Marian (mai cunoscută lumii teatrale de la noi cu numele de Chirilă, dar destul de curajoasă cât să-și continue cariera cu alt nume) este, fără îndoială, un bun profesionist, care ridică spectacole solide, chiar dacă o face într-o nișă temporală ce pare să fi rămas pe loc, în timp ce lumea se mișca în juru-i. Va exista mult timp de-acum înainte un public pentru acest gen de spectacole, fiindcă se știe că ultimul lucru pe care și-l dorește majoritatea spectatorilor este să fie scoasă din obișnuințele ei. Dar problema rămâne alta: când ”înaintașii”, dintre care unii le sunt profesori, au înghețat într-un timp trecut, ce se va întâmpla cu artiștii tineri, care vin în urma lor? Dacă nu au singuri curajul de a risca să deschidă uși spre necunoscut, așa cum face Făt-Frumos din poveste, în ciuda sfatului primit, nimeni nu va auzi vreodată de ei.

Despre cele două spectacole semnate de debutanții de la Cluj, săptămâna viitoare.