Un week-end la Cluj (I)

foto: NICU CHERCIU

Unul dintre motivele pentru care cineva și-ar putea dori să petreacă un week-end la Cluj este teatrul:”piața” e împărțită între Teatrul Maghiar de Stat și Teatrul Național ”Lucian Blaga”, iar cei doi regizori implicați în conducerea lor - Tompa Gabor și Mihai Măniuțiu - sunt pe lista scurtă a celor mai buni creatori români de teatru, printre puținii despre care s-a auzit și în afara granițelor. Înainte de închiderea stagiunii m-am oprit pentru un week-end plin de teatru la Cluj, de data aceasta numai la Teatrul Național.

Am primit o injecție cu spectacole: titluri noi și titluri vechi, artiști consacrați și artiști debutanți, reprezentații la sala mică și la sala mare: ”Visul unei nopți de vară”, de Shakespeare, regia Sorin Militaru, ”Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintali” de Matei Vișniec, regia Mona Chirilă, ”Revizorul” de Gogol, regia Mona Chirilă, ”Insecte” de Frații Kapec, regia Andreea Iacob și ”Asasinarea Marchizului de Sade”, scenariu de Marius Bența, regia Laszlo Oliver. Și am constatat următoarele: Naționalul clujean are o echipă excelentă, cu actori ce acoperă toate vârstele și un larg registru de exprimare. Tinerii actori par aleși cu grijă din promoțiile ultralărgite și neomogene ale școlilor de teatru din ultimii ani, astfel încât fiecare are personalitate și îți reține atenție prin ceva: de data asta i-am remarcat pe Romina Merei și Cristian Rigman, pe lângă deja cunoscuții Cătălin Herlo, Anca Hanu, Ramona Dumitrean, Cristian Grosu, Patricia Boaru, Silvius Iorga. M-am bucurat să văd că mare parte din repertoriu se bazează pe ei și că asta imprimă o energie bună spectacolelor. Cu toții, tineri sau mai puțin tineri, par pregătiți, ”copți” cum s-ar spune, pentru mari spectacole. Căutarea de noi nume regizorale este și ea o preocupare constantă aici - programul ”Debut” susținut de teatru la Sala mică ”Euphorion” a continuat și în stagiunea 2009-2010 și două dintre spectacolele văzute cu ocazia acestei opriri erau semnate de debutanți - ”Insecte” și ”Asasinarea Marchizului de Sade”.

Sigur, am mai obervat și alte lucruri: Naționalul clujean ar merita o sală mai bună, în care publicul să se simtă răsfățat - reparațiile clădirii istorice a teatrului au tot fost amânate și nici măcar începute până acum - și mai plină, deși stagiunea 2009-2010, declarată ”Stagiunea comediei” a reușit să readucă publicul în număr mare. Lipsesc însă spectacolele-eveniment care să încline balanța și înspre teatrul de limbă română, deocamdată aceasta fiind înclinată puternic spre cel de limbă maghiară care și-a construit un public mixt de când joacă toate spectacolele cu traducere în limba română.

Dintre toate spectacolele văzute în week-end-ul despre care vă vorbesc, ”Visul unei nopți de vară” avea poate cele mai multe șanse de a deveni un spectacol-eveniment. E vorba despre o montare complexă, la sala mare, implicând mare parte din actorii teatrului și artiști remarcați adesea în ultima vreme -  regizorul Sorin Militaru, compozitorul Vlaicu Golcea (premiul UNITER pentru muzică de teatru) și scenograful teatrului, Cristian Rusu - și despre un text care a generat de multe ori de-a lungul vremii mari creații. Și totuși... Același Shakespeare care poate lansa un regizor sau poate sta la baza unor mari spectacole, se poate transforma într-o cursă atunci când nu i se dă atenția pe care o merită.

Primul semn că regizorul nu și-a mai pus întrebările pe care Brook le considera esențiale pentru această meserie - „De ce?” și „Cum?” - este acela că textul piesei nu a fost retradus și/sau adaptat conform ideilor spectacolului. Spectacolul folosește traducerea lui Șt. O. Iosif, dar o ”altoiește” cu modificări de cuvinte și cu o ”urbanizare” a exprimării care nu poate face decât rău, în lipsa unei coerențe care să afirme această direcție. Parcă indecis dacă și cât să modernizeze vorbirea personajelor, regizorul o lasă necontrolată și îi dă mult mai puțină atenție decât ar fi meritat, dat fiind că textul rămâne, totuși, un strat esențial al oricărei montări ce pleacă de la Shakespeare (cu excepția celor non-verbale, desigur). Un fel de neglijență veselă se abate și asupra altor elemente ale spectacolului și murdărește aspectul general al acestuia. Idei începute sunt uitate, lăsate baltă (de ce la începutul spectacolului personajele vopsesc pereții acoperind fresce opulente sub un strat de var? și de ce nimic nu continuă această idee, nu o completează sau explică?). Se vede lipsa unei concepții coerente a costumelor, care sunt fie banal civile, fie lipsite de orice magie atunci când ar fi fost necesar să o sugereze. În plus, un fel de ”golăneală” indecisă se citește în gesturile de respingere ale tinerilor îndrăgostiți (nu e amuzant, dacă asta a fost intenția). Toate acestea umbresc părțile bune și dau impresia de lipsă de claritate a ideilor regizorale. Dar părțile bune există, fără îndoială: prin universul sonor imaginat de Vlaicu Golcea, cu participarea live spectaculoasă a tinerei actrițe Romina Merei, care deține o voce incredibilă, capabilă să se strecoare discret printre vocile colegilor ei, îmbrăcându-le într-un strat sonor strălucitor și creând mister sau prin luminile excelent folosite pentru a crea ”puncte magice” pe harta spectacolului. Nu în ultimul rând, comicul debordant al scenelor cu tâmplari în care actorii preiau controlul spectacolului e unul dintre punctele tari ale producției. Actorii Ovidiu Crișan, Cătălin Herlo, Ruslan Bârlea, Sorin Misirianțu, Dragoș Pop, Adrian Cucu se dezlănțuie în construcția caraghiosului grup de tâmplari aterizați deodată în „regatul” necunoscut al artei, încurcați de noua ipostază și încercând disperați să se țină strâns de uneltele lor sau/și de gențile de funcționar ca să nu rămână ”ca niște frunze în vânt” (în virtutea vagii actualizări ce operează neclar în tot spectacolul, meșterii sunt aici văzuți mai degrabă ca ”amploaiați”, la fel de străini de zona artistică). Momentele în care, în ciuda lor înșile, se ”abandonează” interpretării rolurilor alternează cu momentele în care se retrag încruntați, nesiguri, temându-se de pericolele care îi așteaptă, iar amestecul generează un comic de bună calitate.

Mult mai omogen se dovedește spectacolul cu ”Revizorul” de Gogol, în regia Monei Chirilă (cunoscuta regizoare semnează cu un nume nou - Mona Marian, așadar de-acum înainte îi vom respecta dorința). Nu găsești aici disonanțe majore, nici costume sau decoruri din ”filme” diferite. Dar...

Există și aici un ”dar”. Despre asta săptămâna viitoare.

Va urma