Un spectacol de neratat

Trei actori excepționali, un regizor care stăpînește la perfecție arta relațiilor și unul dintre textele contemporane cele mai prizate de publicul din întreaga lume: Artă de Yasmina Reza. Ce poate să iasă din ecuația aceasta? Un spectacol de la Teatrul „Bulandra” pe care nu te saturi să-l vezi și revezi.

Piesa autoarei captivează în primul rînd datorită consistenței. Căci, în spatele comicului, piesa mustește de substanță. În al doilea rînd, pentru că Artă e - după o rețetă infailibilă -, pe jumătate comedie intelectuală, pe jumătate meditație asupra fragilității relațiilor umane. Temeliile unei prietenii de cincisprezece ani se clatină. Pornind de la subiecte artistice, „de la ceea ce trece drept cultură”, cum spune unul dintre ei, trei prieteni ajung să-și arunce cuvinte oribile. Anularea uneia dintre valorile cele mai importante - în cazul acesta prietenia -, face parte din însăși inima tragicului. Cel puțin așa spune definiția. Motivul destrămării? Serge achiziționează un tablou alb cu dungi alburii. Cine a văzut cele unsprezece tablouri identice ale lui Yves Klein, tușe albastre pictate pe fond albastru, bine vîndute, expuse în spaţii generoase în muzeele de artă contemporană, va înțelege că povestea Yasminei Reza nu e tocmai pură ficțiune. Fie monocromia și monotonia din seria lui Yves Klein, „Proposte Monochrome, Epoca Blu” covîrșitoare, cel puțin pentru unii, statement-urile, jos pălăria, sună de o bogăție frenetică. Exercițiul lingvistic din manifeste și expozeuri îl bate de departe pe cel plastic.

În piesă, tabloul pictat de Antrios suscită repede poziții divergente. Este modalitatea autoarei, absolventă de Sociologie și Teatru, de a resuscita comic celebrele dispute estetice. Pe de o parte, Marc, adversarul modernității, refuză, cu suficiență lipsită de tact, arta contemporană, fără a acorda vreo importanță gusturilor diferite. Pe de altă parte, Serge, avînd (cel puțin în ochii prietenului), păcatele cumpărătorului de artă - snobism, plus un set de termeni gonflați ca să acopere lipsa de substanță etc. -, face parte dintre cei ce consideră modernul drept „culmea complimentului. Ca și cînd atunci cînd vorbești despre un lucru n-ai putea spune nimic mai înalt, mai definitiv înalt decît modern”. Pozițiile (și învolburarea) celor doi se dovedesc ireconciliabile. Pentru autoare e un bun pretext de a scoate din mînecă, în calibru de comedie irezistibilă, toate noile și vechile dezbateri: despre relativitatea criteriilor de evaluare a operei de artă; despre prețul niciodată stabilit în funcție de valoare, ci doar de cota de piață a artistului; despre aerul bolnăvicios al termenului de capodoperă, uzat prin folosirea la tot pasul; în sfîrșit, despre serializarea din arta contemporană care, odată cu caracterul de unicitate, își pierde și ultima speranță a excelenței. Replica lui Yvan în fața prietenului care a achiziționat cu un preț exorbitant un tablou alb pe fond alb e irezistibilă: „tocmai am tipărit la prăvălie vreo cinci sute de afișe ale unui tip care pictează flori albe, complet albe, pe fond alb”.

Nimic nu rămîne în afara sagacității comice a Yasminei Reza: nici gogorițele artiștilor la limita dintre frondă și goliciune estetică (rama dictată de pictorul Antrios, care nu vrea să-i fie înrămat tabloul, e, după Marc, un leucoplast, după Serge, hîrtie de ambalaj), nici șocul ultraexpandat în arta contemporană (Marc: „În artă surpriza e ceva mort. De-abia conceput și mort”), nici discuția în legătură cu inevitabila relativitate a adevărului care se fundamentează pe emoțiile artistice, nici înclinația fiecăruia de a considera gustul său ca suprem etalon, nici solipsismul, nici chiar marota psihanalizei. În rolul lui Yvan, practicant de șase ani, contra unei sume frumoase, al genului respectiv de terapie, Gheorghe Ifrim atinge maximum de suculență comică citîndu-și doctorul și storcînd accente ilare din exprimarea filosofică a raportului subiect - obiect, eu - lume.

Cînd nu resuscitează vechile tabuuri, ca echivalența artist - demiurg, autoarea apelează la răsturnări subtile de clișee. De pildă, în ochii lui Marc, Yvan se face vinovat de toleranță, după aprecierea sa, defectul cel mai grav în relațiile umane. Evident, comedia se adresează celor ce știu să jongleze cu limbajele diferitelor trend-uri culturale, le recunosc ușor și le sesizează răstălmăcirea comică. Totuși, în ciuda faptului că Yasmina Reza repune în discuție conceptele tipice discursului estetic, ceea ce face piesa atît de agreabilă e consistența păstoasă a personajelor și situațiilor și, implicit, ca în cazul oricărui autor bun, profunda cunoaștere a naturii umane. Alături de permanentele acroșuri culturale comice, scriitoarea vehiculează la fel de bine și cu străfundurile primitive ale ființei, cu orgoliul micului Pygmalion care vrea să acapareze întreaga afecțiune a celuilalt, făcîndu-l dependent de gusturile și părerile proprii și simțindu-se trădat dacă acesta cîștigă autonomie. Scriitoarea etalează majoritatea marotelor culturale ale vremii sau pe cele de cînd lumea și estetica prinzîndu-le intrinsec în jocul încrîncenării dintre personaje. Fără pic de ariditate, discursul său stîrnește de cele mai multe ori cascade de rîs. Problemele expuse cîștigă de fiecare dată atenția publicului, ca în cazul replicii rupte din disputa rațiune-sensibilitate pe care Yvan o emite pe punctul de a plînge: „nu mai suport niciun discurs rațional, nimic din toate cîte s-au făcut pe lume, din ce e mai frumos și măreț în această lume, nu s-a născut vreodată dintr-un discurs rațional”.

Întregul diferend comic-estetic se poartă într-o cușcă mică, rezemată pe mici piloni de fier, delimitată prin panglici, exact ca la muzeu, de scenograful Cosmin Ardeleanu, în cutia italiană a Sălii Izvor. Cu pereți pufoși care par din blană neagră, acest interior „psihanalitic”, cameră obscură unde se developează (și disipă) relațiile, se asortează perfect cu tema piesei. Spaţiul infim obligă la intimitate și retează libertatea de mișcare a celor trei protagoniști, izolîndu-i complet de exterior și închizîndu-le relația de prietenie de cincisprezece ani.

Dincolo de textul halucinant comic al Yasminei Reza spectacolul de la Bulandra cîștigă mai ales prin finețea interpretării. Fiecare reacție e lucrată de regizorul Cristi Juncu, fiecare replică pare îndelung elaborată. Seducția montării sale reiese din nesfîrșita complexitate de subînțelesuri, atitudini presimțite, complicități și dezaprobări mute care se citesc pe fața și în jocul actorilor. Aceștia marșează pe ambiguitățile replicii și variază infinit tonurile, speculînd întreaga bogăție a textului. Rezultatul? Umor nestăvilit, de zile mari. Regizorul pune în circulație mijloacele tipice ale comediei, stăpînite ca la carte de actorii Vlad Zamfirescu, Șerban Pavlu și Gheorghe Ifrim. În încrîncenarea care se acumulează între cei doi prieteni aflați pe poziții adverse, orice banalitate, cum ar fi restaurantul ales pentru cină, devine pretext de acumulare a tensiunii. Spectacolul e valoros cu atît mai mult cu cît propune un teatru în sine, întors la fundamente, adică la virtuțile exclusiv ale actoriei, căci Cristi Juncu e adeptul simplității. Aceasta se vede și din rezolvarea eficientă a aparte-urilor, cînd fiecare personaj apasă pe telecomandă și, aprinzîndu-se lumina în sală, se adresează liniștit publicului. Farmecul unui asemenea spectacol stă în echipa antrenată în multe montări precedente și, nu în ultimul rînd, în largețea cu care actorii se scot în evidență unul pe celălalt.

Înțepenit și auster în rolul inginerului Marc, căruia prietenii îi reproșează suficiența, Vlad Zamfirescu, cu fața înghețată în cea mai mare parte a timpului, se acoperă de sobrietate. Măcinat de dilema dacă să se trateze cu Ignatia sau cu Gelsemium, se îndoapă comic cu pilule homeopate sub atenta îndoctrinare  a iubitei sale. Actorul e un maestru al subtextului, al mirării comice bine dozate și al stuporii înțepenite discret, preț de cîteva secunde, pe chip, înainte ca personajul să-și recapete stăpînirea de sine.

În rolul lui Serge, medic dermatolog, amator de artă, la curent cu noutățile estetice, cu dorința de a fi omul timpului său, evoluează Șerban Pavlu. Cu doza de relaxare superioară și cu rafinamentul distant din interpretarea actorului, iubitorul de artă contemporană Serge scapă de unele prejudecăți ca să dea în altele. În încercarea de a-și explica opțiunea pentru nou de la nivelul certitudinilor care îi discreditează pe toți cei ce nu au păreri estetice similare, cei doi buni prieteni împart aceeași obtuzitate structurală. Șerban Pavlu găsește echilibrul perfect între detașarea intelectuală a doctorului și patima pusă în apărarea noilor trend-uri artistice.

Vîrful triunghiului îl constituie personajul Yvan, culmea domesticului, care se va căsători în cincisprezece zile „cu o fată drăguță, deșteaptă și de familie bună”. În interpretarea acestui personaj, tampon autoasumat în încleștarea estetică dintre ceilalți doi, Gheorghe Ifrim construiește nuanțe infinite de omenie și mai ales de umor. Cu probleme obișnuite, deloc estetice, cu certuri preconjugale iscate de conveniențe, bătucit între viitoarea nevastă, o soacră și două mame care își dispută locul de onoare de pe invitația de nuntă (mama bună se simte jignită de prezența celei vitrege și de întîietatea prietenilor), Yvan trebuie să suporte pe lîngă vijelia din familie și cea din prietenie. Veșnic intermediar între mofturile celorlalți, pînă la distrugerea propriului echilibru emoțional, el funcționează ca țap ispășitor pe care fiecare se simte liber să se descarce. Cu aerul său de normalitate benignă, Gheorghe Ifrim are munți de vervă în monologul omului strivit între cele mai năstrușnice capricii de natură  feminină sau estetică.

Scena cea mai relevantă pentru virtuțile spectacolului este probabil cea a bătăii, unde regizorul dezvoltă, pînă la momentul culminant, un fin crescendo. Relațiile între cei doi adversari care se cuplează tocmai împotriva celui ce încearcă cu disperare să-i împace se schimbă cu o extraordinară dinamică. Ca să-l destabilizeze cu totul pe Yvan, cei doi îl sfătuiesc pe jumătate bine intenționați, pe jumătate cinic-crud să anuleze căsătoria. În dozarea acestui jumătate... jumătate... și a întregului spectru de ambiguități stă talentul lui Cristi Juncu, regizor care știe să resusciteze în piesa contemporană metodele prețioase din montările tradiționale. Adică să facă teatru de calitate, pentru care Artă, unde se rîde mult și bine, rămîne un etalon. Pur și simplu un spectacol de neratat!