Un răsfăţ cultural – Opera de Stat din Viena

A vedea două spectacole la Opera din Viena într-o săptămână este un răsfăţ cultural. Dacă privim, însă, din perspectiva unei persoane preocupate de domeniu, mai ales pentru cei care locuiesc în vestul ţării, o astfel de întâmplare nici nu mai este greu de imaginat.

Sunt spectacole care se joacă mai de mult, la care se găsesc bilete, iar în cazul în care atracţia pentru cultură este mai mare decât cea pentru confort, există bilete în picioare, în aşa numitele standing rooms. Toate detaliile şi variantele pot fi găsite pe site-ul operei, www.wiener-staatsoper.at, iar de aici înainte te mai poate susţine doar dorinţa de a ajunge la un astfel de spectacol, în loc de a opta pentru un sfârşit de săptămână de shopping la Viena.

Am avut ocazia să merg la Opera de stat din Viena, la Werther de Massenet, o lucrare pe care nu o mai văzusem pe scenă, pentru că în România nu este în repertoriu, aşa că eram din start dispusă să îmi placă. Exista, în plus, şi argumentul faptului că regia era semnată de Andrei Şerban, deşi nu era vorba despre o premieră recentă, ci despre o montare din 2005.

Credit: Michael Poehn

Credit: Michael Poehn

Rolul titular a fost interpretat de un bariton, Ludovic Tézier (în locul lui Roberto Saccà, cel anunţat iniţial), rolul Albert a fost susţinut de Tae-Joong Yang (în locul lui Marco Caria), mezzo-soprana bulgară Veselina Kasarova fiind interpreta rolului Charlotte. Aşadar, destul de multe înlocuiri, cu menţiunea că versiunea rolului titular semnată de Ludovic Tézier a fost de mare expresivitate şi intensitate emoţională, ceea ce i-a determinat pe mulţi să uite că aria celebră a lui Werther – Pourquoi me reveiller – a fost lipsită de acutele tradiţionale. Interpreta eroinei principale ne-a făcut însă să regretăm că nu am avut şansa unei alte distribuţii dar, în ansamblu, un spectacol derulat într-o ambianţă regizorală şi scenografică relativ clasică (chiar dacă acţiunea este transpusă undeva în anii '50 ai secolului XX), tipic, aş spune pentru scena vieneză, îţi putea oferi dimensiunea unui nivel sub care nu se scade niciodată la Wiener Staatsoper.

Mi-a făcut plăcere să descopăr, ca de obicei, parcurgând programul operei din Viena zi de zi, că nu există montare de operă în care să nu apară măcar un nume românesc. Prezenţa îndelungată a lui Ioan Holender la conducerea operei din Viena încă îşi face simţite efectele şi, iată, deşi în acest Werther nu era nici un nume românesc în distribuţie, aveam numele unui român ca semnatar al regiei. Altfel, uitându-mă şi în zilele următoare, în premiera cu Boris Godunov apăreau Aura Twarowska, Ileana Tonca şi Sorin Coliban, iar celebra operă a lui Richard Strauss, Der Rosenkavalier, avea în distribuţie două nume care au urmat şcoala românească, sopranele Simina Ivan şi foarte tânăra Valentina Naforniţă. Repet, am pomenit doar titluri jucate în trei seri consecutive la mijlocul lunii aprilie.

Credit: Michael Poehn

Dacă spectacolul cu Werther nu a fost proiectat pe ecranul din stânga operei, dedicat turiştilor vienezi care fie nu au avut cu ce, fie nu au mai găsit bilete la Operă, spectacolul cu Der Rosenkavalier de Richard Strauss a putut fi văzut şi astfel. Majoritatea operelor de pe scena vieneză pot fi urmărite pe acest ecran, simultan cu ceea ce se întâmplă în sală, dar de data aceasta m-am aflat printre norocoşii care aveau un loc într-o lojă a teatrului.

Spectacolul cu Der Rosenkavalier de Richard Strauss în regia lui Otto Schenck a beneficiat de o distribuţie excepţională, Jeffrey Tate asigurând conducerea muzicală, iar trioul feminin principal compus din mezzo-soprana Elina Garanca în Octavian, soprana Nina Stemme în Die Feldmarschallin şi Miah Pearsson în Sophie fermecând atât din punct de vedere actoricesc, cât şi muzical.

Este adevărat că tehnologia a evoluat astfel încât în cinematografele din Bucureşti, Sibiu, Timişoara şi nu numai putem asista live la spectacole care se desfăşoară la Covent Garden, Metropolitan Opera din New York, Opera din Paris, unele dintre preluate şi de Opera Naţională din Bucureşti în high definition, dar a participa pe viu la un spectacol de ţinuta celui cu Der Rosenkavalier de Richard Strauss rămâne un privilegiu.

Intensitatea emoţională a unui astfel de spectacol, comunicarea reală care se creează între artist şi public sunt elemente pe care nu le poate reda cinematograful, iar publicul care i-a rechemat la rampă pe artişti şi după ce orchestra plecase de mult din fosă şi luminile se aprinseseră în sală a ştiut să ofere şi muzicienilor acea recompensă care îi ţine în lumea atât de dură a scenei internaţionale.