Un kitsch sonor: revelionul lui Dinescu

Din 1990 încoace, Mircea Dinescu, asumat de unii ca poet, de alţii ca jurnalist, iar de alţii ca şmecher, s-a tot străduit să fie original. Nimic rău în asta, e şi non-conformismul o soluţie pentru salvarea din magmele anonimatului, mai ales când ţara geme de poeţi, jurnalişti şi şmecheri. Ba de stânga, ba de dreapta, ba de centru, ba de periferie, poetul cu moşie care îşi citea editorialele la emisiuni TV, precum alţi barzi îşi recitau versurile, şi-a construit imaginea unui ins cu gură mare şi cu zvâc lingvistic, în care bunăstarea materială, de tipul unei aristocraţii boiereşti, coexistă senin cu frisoanele metafizice ale eului liric. Şi, să admitem, e interesant să fii boem când îţi merg bine afacerile, la fel cum e uşor să mimezi non-conformismul atunci când te-ai tăvălit prin toate aşternuturile conformismului.

L-am privit mereu cu rezerve pe Mircea Dinescu, încercând să pricep unde se termină histrionismul şi unde începe culturalitatea fostului redactor la revistele „Luceafărul” şi „România literară”, unde se termină vulgarul şi unde începe simţul artistic al fostului patron de la „Plai cu boi”. Şi niciodată nu mi-a fost dat să am certitudini pentru că mereu măştile au acoperit, în succesiune haotică, chipul tovarăşului de vorbe al lui Stelian Tănase.

Asta până la recentul Revelion pe care l-a organizat poetul acasă, la Cetate, şi pe care Realitatea l-a transmis ca pe un fel de revoluţie culinară şi spirituală, încercând să ne ofere un exemplu despre cum se distrează oamenii de calitate din România. Adică să contrapună manelelor şi altor emisiuni lamentabile din noapte dintre ani o chestie de bun gust şi mare rafinament, cu lăutari şi vorbe de duh. Şi, într-adevăr, desfăşurarea de forţe a celor de la Realitatea a fost impresionantă: nu mai puţin de 30 de oameni (tehnicieni, regizori, operatori etc.) au coordonat destinul unui show filmat cu opt camere (!!!) programat să dea ţara pe spate. Iar românul, de poftă, să şteargă televizorul cu coajă de pâine, cum atât de poetic s-a spus la un moment dat.

Din nefericire pentru Dinescu et company socoteala de-acasă nu s-a potrivit cu cea din târg, iar lucrurile n-au mers chiar atât de unse. Transmisiunile live au oferit un soi de exhibiţionism penibil, de o teatralitate ieftină, cu toate cusăturile la vedere, cu oameni care aveau anumite mutre când se filma şi cu totul altele când credeau că nu se filmează, cu un Dinescu jucându-şi lamentabil rolul, prins între ţopăituri dictate de lăutăreală mediocră şi băgat cercei de ardei iute într-un somn a cărui expresie părea mai inteligentă decât a multora din jurul său. În locul doritei atmosfere boiereşti s-a reuşit o scălămbăială tristă, cu stăpâni şi sclavi, cu poruncă şi executare, cu vedete şi invitaţi stingheri ce înţeleseseră prea târziu că între ei şi umplutura viţelului diferenţele sunt minime.

La „rece”, Dinescu şi-a cerut scuze că viţelul la proţap s-a rupt, părându-i-se că acesta a fost singurul inconvenient al bairamului de la Cetate. Şi n-am putut să-mi reprim un zâmbet, căci prea semăna totul a „viţelul de aur”, da, da, cel al lui Ilf şi Petrov, cu un Ostap Bender autohton, lipsit de carisma originalului, dar sinonim, în datele de fond (parvenitism, şmecherie, histrionism deşănţat) cu „fiul locotenentului Schmidt”.

Din tot ce am văzut, din tot ce am auzit, live şi în nesfârşitele reluări din zilele următoare, mi-am dat seama că, în definitiv, Realitatea TV a procedat corect arătându-ne mojicia, vulgarul şi kitsch-ul desăvârşit al unei „petreceri româneşti”. Până la urmă manelismul poate avea tonalităţi diferite şi, chiar dacă îl cânţi după partitură, cu orchestra de la Filarmonică, tot manelism se cheamă că faci, că eşti…