Tu cît ai dat pe arta asta?

Spectatorul predictibil - spectatorul periclitat

Teoria performance-ului contemporan pune în discuţie constant contextul de spectator conştient de dubla lui poziţie: cumpărător de produs, plătitor de statut de privitor şi receptor de act artistic. În din ce în ce mai multe spectacole este dezbătută pe scenă condiţia de act vandabil a proiectului creator, apartenenţa lui la sfera unei industrii în mişcare. Mai simplu spus - cît dai pe o bucată de artă a devenit una dintre temele în focus atît la nivel teoretic, cît şi la nivel de practică performativă. Spectatorul este de-pasivizat, transformat în co-producător al produsului cultural, provocat să contribuie la facerea spectacolului. Intervenţia lui în dinamica spectacolului reconfigurează relaţiile de (inter)mediere din arta contemporană şi diversifică modurile de participare la propunerea artistică. Interesul pentru dispozitivul de receptare devine din ce în ce mai explicit punctat în structura spectacolului.

Timp de trei zile, la Düsseldorf, în trei locaţii diferite (FFT Juta, Kunsthalle, FFT Kammerspiele) a fost prezentată o o platformă de proiecte artistice - Via negativa -, care a luat naştere în 2002 la Ljubjana. Actori, dansatori, muzicieni, teoreticieni creează proiecte care pun accentul pe niveluri diferite de implicare a spectatorului, pe raportul public-performeri, în care are loc un permanent transfer de putere, pe valoarea cuantificabilă a produsului cultural, pe deconstruirea aşteptărilor, pe suprasolicitarea excesului, pe stimularea şi multiplicarea dorinţei de consum şi pe exhibarea corpului abundent - corp care se post-produce maşinal.

Via Negativa a creat o serie de performance-uri (17 pînă în momentul de faţă) - Via Nova - în care sînt folosite formule de discurs performativ diferite în formate provocatoarea pentru stimularea prezenţei corpului contemporan în cît mai multe medii. Creatorii intervenţiilor din Via Nova recurg la conferinţe, interviuri, instalaţii, spectacole de dans, video, concerte, pentru a lărgi cît mai mult spaţiile discursului artistic contemporan.

Cele 3 performance-uri, alcătuite din mai multe părţi, au un traseu evolutiv foarte clar definit, în care etapele de producere, analiză şi comentariu legate de funcţia şi semnificaţia spectacolului actual, de rolul modelabil al spectatorului şi de referinţele la artişti relevanţi pentru mutaţiile produse - Marcel Duchamp, Marina Abramovic, Joseph Beuys - îşi corespund permanent. Via Nova prezintă un pachet de spectacole-reflecţii, în care detectezi faze de elaborare şi distanţare de materialul construit.

Primul performance, Hunt for the Real, este o trecere în revistă a spectacolelor grupului - sînt proiectate fragmente pe ecranul din fundal - însoţită de teoretizări asupra unor elemente constante pe care Via Nova le interoghează. Cît de departe poate merge spectatorul în strategia satisfacerii dorinţei de a vedea show extrem? Cum se poate produce periclitarea poziţiei sale de privitor pasiv? Este nevoie de aşa ceva? Dorinţa de a privi felii de hiperrealitate, de a participa la intimitatea comercializată devine parte integrantă din strategia economică de a plăti. Satisfac excesul de mişcare şi epuizarea totală, la limita sfidării vulnerabilităţii umane şi transformării corpului în mutant hiperpotent, senzaţia spectatorului că nu a plătit degeaba? Că vede supraabundenţa care-i justifică investiţia? Via Nova propune un meta market act, adică o dezbatere performativă pe tema actului cultural văzut ca obiect vandabil, negociabil şi replicabil pe piaţa care aplică exigenţe economice oricărui produs. Valoarea şi unicitatea obiectului sînt chestionabile de vreme ce acesta este un suvenir de serie, o cantitate multiplicabilă. O bancnotă pe care se scurg cîteva picături de sînge este aşzată într-o cutie neagră şi scoasă la licitaţie într-un gest de simbolizare artistică a unui obiect-valoare cu funcţie explicit economică. Resemnificarea bancnotei transformă rolul ei pur contractual cumpărător-produs-instrument de cumpărare în rol de expunere nu doar a puterii economice, dar şi a puterii artistice. Bancnota ajunge să performeze într-o oridine care, păstrînd active toate sensurile tranzacţiei economice, ajunge să le transgreseze.

În Hunt for the Real se mizează pe supralicitare - a corpului devenit tonomat de mişcări şi sexualitate expusă, a dorinţei performerilor de a epuiza dorinţele spectatorilor, a tentaţiei de a face tot ce poate fi făcut pe scenă.

Asistăm la un tip de complicitatea întrebare-răspuns, gîndită într-un sistem de producere şi reproducere care se autogenerează. Performerii aruncă mingi spectatorilor. Spectatorii le prind şi le aruncă înapoi. Performerii latră violent, animalizaţi de jocul hăituit în care intră. Spectatorii rîd, robotizaţi de fluxul predictibil în care funcţionează.

Domesticirea puterii performerului şi atrofierea poziţionării citice a spectatorilor sînt centrale în Hunt for the Real.

Naked Presence - alcătuit din 5 performance-uri - este construit în jurul cîtorva teme recurente: subiectivizarea prezenţei performate, nuditatea ca recurs la identitatea netrucată a corpului pe scenă, raportul performer-obiect al actului performat.

Partea cel mai riguros articulată, cu o miză dincolo de simpla exhibare a unui corp gol, este cea creată de Jaka Lah în Pure Performance, un spectacol în care este decapitată aşteptarea evenimentului care să supă curgerea narativă a acţiunilor.

Jaka Lah umple un cerc. Înşiră foi dreptunghiulare de hîrtie igienică, una lîngă alta, într-un act de geometrizare a spaţiului. Instituie un timp lent al execuţiei, care anulează aşteptarea împlinirii rapide a gestului devenit abstract. Şi după ce tot cercul e gata, performerul se ghemuieşte şi se culcă în mijlocul lui, un corp rătăcit într-o formă de hîrtie. Nici o tensiune. Nici o dinamică. Nici un ’’dintr-o dată’’. Doar corpul aţipit şi spectatorii care-i privesc contractarea în spaţiu.