Trendy profetul Oreste şi extinderea conştiinţei

Pe Oreste mi-l amintesc din anii ’90 când, împreună cu Teo Trandafir şi Mircea Badea, făcea matinalul de la Antena 1. Rezona foarte bine cu umorul protagoniştilor, avea replici sclipitoare, ştia să îşi asume rolul de „ciucă a bătăilor”, însă, în acelaşi timp, îşi construise un „personaj” foarte solid, cu scopuri clare în dinamica show-ului. Practica un fel de hârjoană adolescentină în care ne regăseam, pe vremea aceea, noi, liceenii unui orăşel bucovinean, ce ne adunam dimineaţă de dimineaţă la o cafenea din împrejurimile şcolii. În treacăt fie spus, (şi) lui Oreste i se datora inevitabilul chiul de la prima oră, dar poate şi un anume tip de umor, fin, de calitate, pe care îl deprindeam în acei ani ai formării noastre. O vreme n-am mai ştiut nimic de el, până într-o primăvară (2006 sau 2007) când l-am întâlnit la Cluj, acolo unde îşi însoţea mama la Festivalul Naţional „Lucian Blaga”. Ceva se întâmplase cu Oreste, mi se părea interiorizat, melancolic, din exuberanţa de odinioară nemairămânând aproape nimic.

Cu toate astea, nu mică mi-a fost mirarea când Oreste a revenit în lumea televiziunii, realizând o emisiune stranie, fără nicio legătură cu vechile tipare care, credeam, i se potriveau mănuşă. „Codul lui Oreste” a stârnit de la început un val de nedumerire. De unde, măi nene, atâta metafizică?, s-au întrebat unii, printre ei numărându-se şi prietenul de odinioară al „codificatului”, Mircea Badea. Cum a fost cu putinţă ditamai reconversia hăhăielilor sănătoase în gravitatea interogaţiilor filosofice? Şi, mai ales, cum s-a întâmplat de stilul ironic, apetenţa pentru satiră şi parodiere au lăsat locul citatelor din Vechiul şi Noul Testament, ori invocării abundente din aparatul teoretic al marilor religii ale lumii?

Recunosc, după o facultate şi un masterat în filosofie, mi s-a cam aplecat să aud aceleaşi argumente, să revăd aceleaşi scenarii metafizice şi să păşesc pe toate acele cărări ale gândirii care, mai repede sau mai târziu, se înfundă lamentabil. Tocmai de aceea, am evitat cât am putut emisiunea lui Oreste, în care nu vedeam decât o formulă de popularizare a unor idei mai mult sau mai puţin esoterice. Duminica aceasta, însă, mi-am propus să am răbdare şi să înţeleg la ce se referă titlul „Extinderea conştiinţei”. Şi iată ce am văzut!

Într-un decor dominat cromatic de un violet difuz, sigur pe sine ca un arhanghel „adus la zi”, Oreste a vorbit despre sfârşitul acestei lumi. Să admitem, e destul de inconfortabil să iei la cunoştinţă, duminică după-amiază, că această lume este pe ducă. Din când în când, Oreste avea un zâmbet sinistru, aşa cum au oamenii aceia care ştiu ceva, care avertizează, făcându-se mesageri ai unor instanţe superioare, învăluite, desigur, în mister. La mâna dreaptă purta trei inele masive şi vreo două brăţări, iar la stânga, alte două inele. Lipseau amuletele la vedere, însă personajul nostru părea blindat cu amulete interioare. Părea, în sacou elegant şi cu ochelari cu ramă neagră, un şaman postmodern ale cărui viziuni fulgerau pe ecranul televizorului.

După ce a anunţat sfârşitul acestei lumi, Oreste şi-a prezentat invitatul: Horia Ţurcanu, editor şi jurnalist la „Formula As”, despre care, ulterior, în emisiune, aveam să aflăm că a suferit un stop cardiac, a supravieţuit şi a devenit altul. La întrebarea gazdei – „Eşti de atunci populat de o entitate?” – lui Ţurcanu i-a fost jena să răspundă că da, mulţumindu-se să-şi reafirme noua viziune asupra lumii. Au discutat amândoi, apoi, cu voce scăzută, de taină, despre „noua ordine planetară”, şi au revenit la tema conştiinţei, unde Oreste a găsit de cuviinţă să ofere o comparaţie revelatoare: „în cazul conştiinţei ne comportăm ca eunucii şi nu ca nişte amanţi performanţi”. Adică, am înţeles eu, vrem multe, dar reuşim puţine. În aceeaşi cheie, vorbind despre omniscienţa lui Dumnezeu, Oreste a susţinut c㠄Dumnezeu ştie câte fire de păr avem în cap”, pe când noi nu putem şti aşa ceva, după cum a mai susţinut, oarecum neargumentat, c㠄CNA nu înţelege ceea ce nu vede”.

Pe măsură ce înaintam în emisiune, atmosfera devenea tot mai rarefiată. Cei doi navigau haotic prin filozofie, religie, fizică, metafizică, psihologie. De la „ierarhiile cereşti” la fizica cuantică, de la „planul divin” la „teoria greşită a lui Titu Maiorescu”, bineînţeles, cea a formelor fără fond, de la „noua paradigm㔠la tehnicile de respiraţie şi mantre, de la „birourile care ne izolează de natur㔠la alarmanta afirmaţie c㠄epoca noastră seamănă cu sfârşitul Atlantidei”.

N-am rezistat până la final, recunosc. Conştiinţa mea a refuzat să se extindă până la a comprehenda adevărurile finale, fatale rostite de Oreste şi invitatul său, duminică după-amiază, pe B1Tv. „Codul lui Oreste” mă depăşeşte şi mă aruncă în îngrozitoare dileme precum cele medievale referitoare la sexul îngerilor sau la ce nu poate să facă omnipotenta divinitate. Aşa că …îmi asum ignoranţa!