Trei surori, Doamne, și toate trei...

Inovația, căutarea, dorința de a fi original și de fi primul care descoperă apa caldă face parte din ADN-ul oricărui artist. Uneori însă tocmai dorința aceasta de a șoca cu orice preț duce la rezultate penibile, patetice,sau, în cel mai bun caz, hilare. Acesta este și cazul spectacolului „Trei surori„, montat de regizorul Gelu Badea la Teatrul de Nord din Satu Mare. Spectatorul care se duce crezând că știe cine-s cele trei surori și care era drama lor va avea supriza să fie pus față-n față cu propria ignoranță. Te așezi confortabil pe fotoliu și te pregătești pentru un catharsis. Și ce-ți este dat să vezi? Păi, încă din prima clipă dai cu ochii de o Olga Sergheievna Prozorova vădit însărcinată. Un pic cam ciudat pentru o fată bătrână. „Poate că e gravidă actrița și nu au avut cu cine să o înlocuiască„, îți spui. Dar,nu, nici vorbă de așa ceva. Toate personajele îi pun protector mâna pe burtică scoțând în evidență faptul că,în ciuda moralei burgheze, toată lumea se bucură de această întâmplare. Te obișnuiești cu greu cu acest gând și, intrigat, de bună seamă, aștepți să vezi ce se mai întâmplă.Cu atât mai mare ți-e mirarea când în text se spune că au trecut patru ani, iar Olga continuă să fie gravidă. Între timp, personajele plimbă de colo-colo niște valize,cu o mină tristă întipărită pe figură. Mai vezi cu stupoare că nunta lui Andrei Prozorov cu Natalia Ivanovna se face pe ritmuri de Hava Nagila, că mirii sunt purtați pe sus ca-n nunțile evreiști și că apoi,se sparg niște cești și, ca să fie totul foarte clar, se și strigă „Mazel Tov„. Abia atunci înțelegi ceea ce Cehov nu știuse să explice prea bine: Prozorovii erau evrei. Asta da descoperire. Inutil se dă de ceasul morții baronul cu replica lui: „Nu sunt neamț. Sunt rus pravoslavnic, ca voi.„ Nu mai are nici un rost. Și ca lucrurile să fie și mai îmbârligate, Alexandr Ignatievici Verșinin apare îmbrăcat în uniformă de ofițer nazist. Complet bulversat de acest belșug de informații, nu poți să nu te întrebi ce naiba caută neamțu-n Rusia? Hai să zicem că cele trei surori ar fi putut prinde cel de-al doilea război mondial, dar când, Doamne apără și păzește, au cucerit nemții URSS-ul? Și Stalin unde era, ce păzea? Cam după ce se scurg trei sferturi din spectacol și ai renunțat demult să mai găsești vreo logică acestei montări, apare iluminarea. Dar e de foarte scurtă durată și trebuie să fii musai pe fază, că altfel o pierzi. Se aude la un moment dat o voce din off care spune ceva de genul: „Acum actorii să se pregătească pentru scena cu fotografiile„. De-abia atunci te fulgeră gândul că aici e vorba de teatru în teatru. Dar până la replica aceasta, nimic, nici un semn, nici o cheie. Pornind cu această nouă idee la drum, se rezolvă pe jumătate câteva enigme. Ok. Deci, nu Prozorovii erau evrei, ci actorii. Care actori erau evrei aflați într-un lagăr. Și Olga era etern gravidă pentru că așa era actrița din lagăr (vezi, tot primul gând fuse cel bun).Iar Verșinin ăla mic și rău cu svastică pe braț căruia i se desenase și o mustăcioară mică de Hitler, dacă nu ne era îndeajuns de clar că e nazist după uniformă, e un ofițer care are un fetiș pentru piesa „Trei surori„ și îi obligă pe deținuți să o joace înainte de a-i trimite în camera de gazare. Excelent. Hai, că nu e totul pierdut. Mai avem o șansă ca acest spectacol să aibă o noimă, cât de mică. Trecând peste faptul că regizorul nu a inventat cu abordarea asta nici măcar apa rece, darămite pe cea caldă, tot apar câteva nelămuriri. De pildă, dacă ofițerul nazist era regizorul piesei „Trei surori„ cum de folosea el ca muzică de scenă la o piesă rusească folclor evreiesc? Nemții sunt, cum știm, „scrufuloși la datorie„ și atenți la detalii. Si, la o adică, ar fi folosit mai degrabă Wagner decât Nagila Hava. Și cum de îi lăsa pe actori să fie așa blegoși? Un ofițer nazist adevărat le-ar fi spus: „Scheise! Lăsați naibii valizele alea jos și dați replica așa cum trebuie!„ Înclin chiar să cred că nazistului i-ar fi ieșit un spectacol cu mult mai bun decât cel al domnului Gelu Badea. Din păcate, în această montare, nici nemții nu mai sunt ce au fost cândva. De pildă, ofițerul nazist alias Verșinin este de fapt o tentativă nereușită de Abel Aravidze, mixul acela diabolic dintre Stalin și Hitler din filmul „Căința” al lui Tengiz Abuladze.

Sigur că scriind ceea ce am scris îmi asum riscul de a se spune că sunt o habotnică în ceea ce privește montarea textelor clasice. Eu mărturisesc însă sincer că mi s-ar părea credibile cele trei surori la Auschwitz așa cum mi s-ar părea la locul lor în Siberia sau ca gheișe în Kyoto și chiar ca trei foci pe o banchiză (așa am putea de exemplu monta Cehov la circ) atâta timp cât regizorul mă poate face să cred povestea. Orice regizor are dreptul să monteze o piesă fix „cum vrea mușchii lui” atâta vreme cât are o acoperire estetică. În teatru e cam ca la telefonia mobilă. Dacă te miști într-o zonă fără acoperire riști să ajungi să vorbești singur. Și nu ar avea nimeni nimic de obiectat dacă aceste expediții personale, cu satisfacție strict solitară, nu s-ar face pe bani publici.