Toată viaţa am citit numai manuscrise, acum nu mai vreau decât cărţi tipărite, Georgeta DIMISIANU

A lucrat cu cei mai cunoscuţi scriitori ai epocii trecute, i-a debutat pe mulţi dintre autorii români de astăzi şi probabil că i-ar mai trebui tot atâţia ani pentru a depăna toate amintirile pe care le are cu oameni precum Octavian Paler, Ana Blandiana sau Marin Preda. I se spune editorul-legendă, iar pentru cei mai tineri este Georgeta Dimisianu, un om şi, în acelaşi timp, o poveste de viaţă…

Ce sentimente aveţi acum, după atâţia ani în care aţi cunoscut atâţia şi-atâţia scriitori români?
O să vi se pară ciudat, mie mi se pare normal ce am trăit pentru că e viaţa mea. În al doilea rând, eu am intrat în această viaţă absolut din întâmplare. Când eram foarte tânără, nu-mi doream să lucrez într-o editură, nici nu ştiam ce înseamnă asta. Aş fi vrut să lucrez în cercetare sau să fac istorie literară, dar plecasem din facultate după un mic scandal, când am fost exclusă din UTM şi nu mă puteam gândi să mă duc într-o instituţie culturală. Am fost vreo 2-3 ani profesoară la ţară şi-abia după aceea, un fost profesor de la facultate, pentru că fusesem ceea ce se cheamă o studentă foarte bună, m-a întrebat ce fac şi unde aş vrea să lucrez. E vorba de George Macovescu, cel care era Ministru- adjunct la Externe. În acel moment, mie mi s-a făcut un gol în cap, cum se întâmplă deseori când eşti tânăr, şi n-am ştiut să spun absolut nimic. Cum atunci stăteam la subsolul revistelor literare, soţul meu fiind redactor la Gazeta literară, Editura pentru Literatură era la două case distanţă de noi, aşa că am zis, ca o somnambulă, „La ESPLA!”. Uitaţi-vă cum o întâmplare devine un destin!

Începea, aşadar, „aventura editorială”…
O carieră normală, îi spun eu, Cristina Modreanu o numeşte „o legendă”. La ESPLA am lucrat până în ’70, când Marin Preda m-a luat la Cartea Românească; am fost primul redactor al Editurii Cartea Românească. În ’84, în doar 24 de ore, am fost mutată intempestiv la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Acolo, dispoziţia era să nu mi se mai dea niciun manuscris, dar unul dintre redactori, istoricul Ioan Opriş, m-a rugat să ajut la colaţionarea unor documente, astfel încât am ajuns să fiu printre cei doi-trei oameni din România care au citit de mai multe ori Tratatele de la Versailles şi Trianon. Lucrurile se înlănţuiesc, aşa că a venit 1989, apoi ’90 şi Andrei Pleşu m-a numit directorul Editurii Albatros. Am realizat o colecţie de istorie aici, dat fiind că aveam deja o pasiune pentru acest domeniu, dar în 2006, exasperată de stresul de a face tot timpul rost de bani pentru a scoate cărţi, am plecat şi de la Albatros. Următorii 3 ani am scos revista Historia, iar din 2009, public Istorie şi civilizaţie. De aceea spun, când eşti tânăr şi ţi se întâmplă o mică nenorocire, ai impresia că totul se termină, dar nu îţi dai seama că, de fapt, e un mic lanţ din destinul care ţi se pregăteşte.

Dumneavoastră destinul v-a oferit şansa să-i cunoaşteţi pe marii scriitori ai epocii. Cât de mare este această satisfacţie?
De pildă, toată viaţa am citit numai manuscrise, acum nu mai vreau decât cărţi tipărite. La un moment dat, Marin Preda, care a fost directorul meu timp de 10 ani, spunea, jumătate râzând şi jumătate serios, „Cred că doamna Dimisianu va muri pentru că citeşte prea multe manuscrise!”

De ce credeţi că lumea literară în care aţi trăit peste 50 de ani este prost înţeleasă astăzi?
În legătură cu scriitorii, sunt mult mai accesibile legendele decât adevărul despre ei şi multe legende sunt complet false. Acum, din fericire, într-un anumit fel, scriitorii nu mai sunt în prim-planul bârfelor mondene, au rămas vedetele de televiziune. Atunci nu exista aşa ceva şi sigur că actorii, scriitorii, erau oamenii spre care se îndrepta atenţia lumii, dar multe lucruri care se spuneau despre ei nu erau adevăruri, ci legende. E o lume în care aceşti oameni sunt foarte chinuiţi pentru că, trebuie să ştiţi, talentul şi vocaţia artistului sunt dublate de un chin extraordinar. Nu e puţin lucru să stai ore întregi şi să scrii, să fii bântuit de personaje şi idei, astfel încât vorbim de o lume specială. E o lume care trebuie înţeleasă prin ce face, prin ce produce, nu printr-un gest care poate fi nesemnificativ pentru persoana respectivă.

Ne daţi un exemplu de o astfel de legendă care circula în epocă despre un scriitor?
În legătură cu Marin Preda au circulat atâtea legende, ori puţină lume ştie că el era, de fapt, un om foarte timid şi uneori, din timiditate, putea să pară aşa cum îl prezintă legendele, dar nu era decât un om timid, iar pentru mine a fost şi un director foarte bun. Poate nu vă vine să credeţi despre un scriitor, dar era un om care îşi apăra întotdeauna redactorii. Avea o anumită loialitate şi un mod extraordinar de a fi corect cu ceilalţi. În plus, Preda era o conştiinţă scriitoricească şi, într-un fel, o conştiinţă socială. Nu era Tudor Vladimirescu, dar era într-adevăr un scriitor cu o mare conştiinţă. Gândiţi-vă că vorbesc de anii ’63-’64, când lucrurile se mai relaxaseră din punct de vedere ideologic şi cultural după un deceniu negru, iar aceşti oameni au rezistat luptei cu cenzura şi cu oficilităţile deşi nu a fost uşor.

Pe care dintre scriitorii cu care aţi lucrat l-aţi apreciat şi iubit cel mai mult?
Nu pot să dau un nume, m-am înţeles bine cu foarte mulţi autori şi amintesc acum doar o parte: Ştefan Bănulescu, Augustin Buzura, Marin Preda, Octavian Paler, Fănuş Neagu,  D.R. Popescu, chiar şi Eugen Barbu, căruia i-am redactat Facerea lumii. A fost prima carte pe care am parcurs-o în cariera mea de redactor. Nu cred că a fost scriitor în România cu care eu să nu fi lucrat, iar ei s-au purtat extraordinar când au văzut în mine un om ataşat care lupta pentru literatura lor, într-o perioadă grea.

Scriitorii de astăzi mai seamănă cu ei?
Eu, pe vremuri, eram renumită pentru faptul că am debutat foarte mulţi scriitori, iar la Albatros am încercat să fac acelaşi lucru, dar nu am reuşit decât cu Radu Aldulescu şi Dan Perşa. Apoi, am iesit din această lume, deşi în continuare sunt foarte mulţi autori talentaţi, Lungu, Filip, Ernu, de exemplu, sau critici tineri valoroşi precum Paul Cernat şi Daniel Cristea-Enache. Sunt foarte, foarte mulţi tineri talentaţi, iar după părerea mea, nu a venit deloc un gol, dimpotrivă! Îi apreciez pentru ce scriu, dar nu pot să fac o comparaţie fiindcă nu am mai lucrat cu niciunul. Acum lucrez cu istorici şi este o mare deosebire.

Dar cum credeţi că s-a schimbat lumea literară?
Acum a dispărut un gen de solidaritate şi prietenie. În orice dictatură, lumea culturală este mult mai unită, sunt ca animalele în savană care se strâng pentru a se apăra de duşmanii care vin peste ele. Când apare libertatea, totul se dispersează şi dispare coeziunea umană. Un intelectual german spunea că teatru ca în timpul lui Hitler nu va mai fi niciodată, cred că asta s-a întâmplat şi la noi. Lumea o numeşte nostalgie, iar nostalgia implică şi suferinţă…Într-o dictatură, ceea ce este important se strânge în cultură.

Aveţi un regret, o dorinţă…?
De regrete nu prea am avut timp, am însă un mesaj: în afară de televiziune şi bani există ceva foarte important care, după părerea mea, dacă va dispărea, va fi o mare tristeţe: CARTEA!

Sursă foto: webphoto.ro