Tipic masculin: când nu îndrăznești să-i spui unui prieten cât de mult îl iubești, te cerți cu el

Cea mai „proaspătă„ premieră a Teatrului Bulandra, „Artă”, în regia lui Cristi Juncu, pe textul Yasminei Reza, este un spectacol foarte bun fără a „rupe„ gura târgului cu o scenografie spectaculoasă sau cu costume și proiecții ce-ți taie răsuflarea. Este o poveste simplă, profund umană, spusă curat, fără înflorituri și mici trucuri de imagine. Văzând spectacolul, mi-am amintit de ce spunea  domnul Alexandru Dabija despre regizorii pe care îi numea de cursă lungă, în rândul căroara îl încadra și pe Cristi Juncu. „Îi apreciez mult și pe regizorii care lucrează mult cu textul, cu actorii și muncesc pe brânci, discret, poate prea discret. Mă refer la Vlad Massaci, la Radu Apostol și la Cristi Juncu care, deşi nu vor fi poate niciodată din cale afară de spectaculoşi și nu vor face knock out sensibilitatea spectatorului cum o face Afrim, sunt totuşi regizori foarte buni şi de cursă lungă„.  Pentru ca unui astfel de regizor  să-i „iasă„ un spectacol încântător este deci nevoie de un text foarte bun  și de actori pe măsură. Ceea ce „Artă„ are din plin. Punând să „fiarbă„ la foc mărunt trei „bucăți„ de actori din care talentul dă pe afară (Vlad Zamfirescu, Șerban Pavlu și Ghoerghe Ifrim) laolaltă cu un text sclipitor, regizorului (bucătarului?) Cristi Juncu i-a ieșit un spectacol ce are toate datele unui desert delicios.  Deși râzi cu lacrimi aproape pe toată durata spectacolului, textul e cu mult mai mult decât o înșiruire de glume bune și de situații comice. Textul are valoarea unei ședințe de psihoterapie care funcționează astfel în bună măsură și pentru spectatori. Pe scurt, în „Artă„ este vorba pur și simplu de cel mai gingaș sentiment care pe care îl poate încerca o ființă umană: de dragoste. Vechii grecii împărțeau dragostea doar în trei manifestări principale: eros, philia și agape. Noi însă, mai moderni și mai psihotici, am dezvoltat, în paralel, mii de moduri de a ne ascunde iubirea. Acesta este și cazul celor trei prieteni care se ceartă furcă din nimic fiind pe punctul de a distruge o prietenie ce durează din copilărie pentru că sunt incapabili să recunoască ce îi doare. Trei bărbați, doi macho, cel de-al treilea genul care se face preș. Se știu dintotdeauna, au nevoie ca de aer unul de celălalt, dar nu vor să recunoască. Unul și-a găsit refugiul în artă modernă și face mare caz de asta, altul dezvoltă o ușoară ipohondrie și începe să se îndoape cu leacuri homeopatice, iar cel care are cea mai puțină imaginație se însoară cu o femeie pe care nu o iubește dar care e ca o prelungire a mamei. Snobul își linge rănile sufletești, cumpărând cu 35.000 de euro o pictură albă pe fond alb obligându-i aproape  pe cei doi prieteni să facă o declarație măcar de adeziune, dacă nu de dragoste necondiționată. Cam ca în „Sarea în bucate„. Cum reacționează „băieții„? Simplu: unul îi spune scurt și răspicat „tabloul e un căcat. Un căcat alb„, în timp ce celălalt se face, ca de obicei, preș și începe să „vadă„ culori acolo unde nu există, doar pentru a fi pe placul prietenului său. De aici iese un circ cât casa. Doi dintre prieteni se pun pe poziții ireconciliabile, în timp ce al treilea face un balet chinuit și stângaci între ei, încercând să-i împace. Până la urmă pentru ce se ceartă trei adulți? Pentru un tablou? Nu, nici măcar pentru faptul că unul dintre ei s-a dovedit atât de fraier încât să dea o căruță de bani pentru o pictură albă pe fond alb. În esență, e pur și simplu vorba de gelozie. În subtext se poate lesne „citi„: „Prietenul meu acordă mai multă atenție unui căcat alb decât mie. Eu sunt înlocuit în inima prietenului meu de un obiect sau de un artist oarecare.„ Cum un macho nu ar putea în veci recunoaște că este de fapt gelos pe o pânză, transformă totul într-o discuție mult prea pătimașă despre artă. De la toate „ismele„ curentelor din pictură discuția degenerează în lucruri mult mai puțin înalte. Pentru că și colecționarul de artă modernă se simțise trădat când prietenul său se „cuplase„ cu o femeie din cale afară de urâcioasă. De ce „urâcioasă„? Pentru că, nefumătoare fiind, alungă fumul provenit de la țigările comesenilor cu un gest acuzator. Nici blajinul lor amic, împăciuitorul de serviciu, nu scapă nejumulit pentru că „e un prost care se însoară cu o vrăjitoare și ar face foarte bine să anuleze nunta„. Până la urmă, tabloul funcționează ca un dop de șampanie care, odată scos, eliberează energii nebănuite. (Poate că și-a meritat banii, până la urmă.)

Încăierarea celor trei amici pare pe cât de amuzantă, pe atât de autentică, pentru că actorii joacă fiecare sentiment la milimetru. Cristi Juncu a exploatat foarte bine „chimia„ dintre actori care sunt foarte buni și vechi preteni în viața de zi cu zi. (Nu este exclus să fi avut și ei, în îndelungata lor prietenie, astfel de discuții.) Vlad Zamfirescu este senzațional în rolul bărbatului sever, pătruns de „tăria opiniunilor„ sale. („Când îți spun că e un căcat, e un  căcat și gata„.) Șerban Pavlu „joacă„ cu umor intelectualul snob ce se crede rasat, în timp ce Gheorghe Ifrim e ca o simpatică păpușă de gumilastic care încearcă să se muleze pe sentimentele prietenilor, neavând curaj să-și exprime propriile păreri.

Inspirată a fost și scenografia spectacolului semnată de Cosmin Ardeleanu. Cei trei prieteni evoluează ei înșiși într-un „tablou„ ce pare expus într-un muzeu. Și, ca să fie și mai amuzant, cele trei personaje ale acestui mare tablou nu sunt nimic altceva decât trei linii negre ce se mișcă pe un fond negru.

Ca dovadă că spectacolul a funcționat ca o ședință de psihoterapie, la ieșire, spectatorii se plasau într-o tabără sau alta, recunoscându-se ba în persoana prietenului intransigent, ba în cea a celui care încearcă să vadă, cu orice preț, partea bună a lucrurilor. (Nici cronicarii nu făceau excepție. Dan Boicea a declarat că el e un critic „de treabă„ cam ca personajul lui Gheorghe Ifrim, eu am recunoscut că, din păcate, uneori, sunt de neclintit, ca „înțepatul„ de personaj al lui Vlad Zamfirescu. „Hai, mă, Dane, dar dacă totuși un spectacol e chiar de căcat, ce te faci atunci? Cum o dai la întors ?„ Până la urmă, am conchis că e de datoria fiecărui „tablou„ în parte să ne facă să fim prietenul bun sau cel rău.)