TIFF 2012

La un an de la euforia sărbătoririi unui deceniu de proiecţii la Cluj sub sigla TIFF, festivalul pare să evolueze în singura direcţie în care-şi poate pune în valoare eclectismul caracteristic. TIFF 2012 are mai multe filme faţă de ediţia anterioară; organizatorii şi-au obişnuit deja publicul cu această autodepăşire anuală, proclamată aproape ritualic.

Programate uşor ironic unul după celălalt, Clip (Klip) şi De joi până duminică (De jueves a domingo) au câştigat ambele la începutul anului câte un trofeu la Rotterdam. Puse în aceeaşi categorie calitativă de premiile obţinute ex aequo, cele două filme nu au altceva în comun în afara faptului că sunt proiectele de debut ale unor regizoare foarte tinere (29, respectiv 27 de ani). Altfel, juriul festivalului din Rotterdam a premiat două filme surprinzător de bine realizate, dar în două sensuri diferite.

Chapiteau Show e mai bun decât majoritatea filmelor din competiţie de până acum (deşi nu e superior faţă de un De joi până duminică, de pildă) din cauză că oferă literalmente mai mult. Şi nu e neapărat vorba de intensitate, de emoţie, de calitate. Filmul regizorului Serghei Loban are, fără îndoială, şi aşa ceva. Mai importantă însă în Chapiteau Show e scara la care lucrează Loban. Filmul te sperie, fiindcă are aproape trei ore şi jumătate, dar, aproape surprinzător, regizorul nu foloseşte această cantitate neobişnuită de timp pentru a încetini acţiunea, pentru a insera momente contemplative în poveste.

Filme ca La răscruce sunt în ultimii ani oaspeţi obişnuiţi ai competiţiei TIFF-ului. Uşor de digerat, deseori pline de optimism, nu poţi să le judeci prea aspru, fiindcă nu pretind prea mult (de la publicul lor ideal, dar şi în ceea ce priveşte rezultatul pe care vor să-l obţină) şi ştiu cum să-şi exploateze la maximum diferenţele faţă de cinematografia mainstream. Regizorul islandez Hafsteinn Gunnar Sigurðsson a învăţat bine lecţia lui less is more: relaţia dintre doi bărbaţi, unul la 24 de ani şi fratele soţiei celui de-al doilea, în vârstă de 33...

Timp de zece zile, unul dintre cele două clipuri oficiale ale festivalului, semnat de Marian Crişan, a creionat un fel de portret robot al TIFF-arului; dacă extragi din el nuanţa macabră, acesta e până la urmă un portret al cinefilului generic. După autoarea scenariului acestui clip, Anca Grădinariu, consumatorul de TIFF/ cinefilul e obsesiv, precoce în gusturi şi atât de diferit încât apare ca o ciudăţenie şi în ochii apropiaţilor lui.