Textul ca proiect social

Textul este o modalitate de a gîndi realitatea în contradicţii şi ambiguităţi structurale. Este un exerciţiu de numire conflictuală a realităţii, de sondare şi nu de explicitare a ei. Textul chestionează, nu soluţionează un ansamblu de comunităţi de idei proprii unui anumit conţinut cultural. Textul este o perspectivă de interogare critică a felului în care reprezentările sînt reprezentate pentru noi. Cu alte cuvinte, textul produce o criză în reprezentarea comună şi ne propune o redefinire a subiectivităţii unui subiect. Această subiectivitate are de-a face cu felul în care autorul de text personalizează realitatea subiectului pe care îl accesează.

Textul este o ficţiune care emancipează o serie de ficţiuni date. Textul deschide sau ar trebui să deschidă o dezbatere asupra conţinuturilor lumii în care trăim. Textul este, din această perspectivă, un proiect social.

Orice interpretare are ceva indeterminabil, pentru a-l cita pe Derrida, o tensiune de sensuri neelucidate, neepuizate, care face posibilă reactivarea materialului dramaturgic în diverse structuri de spectacol. A interpreta scenic un text nu înseamnă a găsi soluţii pentru a rezolva o scenă, ci a revela o miză de adîncime care să nască fricţiuni de lectură. Soluţiile devitalizează textul.

A recurge la soluţii de explicitare a textului reprezintă un exerciţiu de afirmare a suprafeţelor lui.

Doar interogarea acestor suprafeţe şi anularea ’’cum’’-urilor progresive poate provoca o interpretare multiplă. Cele mai multe spectacole închid un text în soluţii de transpunere, de elucidare, nu de explorare a semnificaţiilor verticale. Avem, pe de o parte, o refacere orizontală a textului în spectacol şi, pe de altă parte, o construcţie verticală a mizei lui, cum este cea din Les Ephemers, în regia Arianei Mnouchkine

Mobilitatea textului este dată de transferul unui conţinut de idei într-o formulă de spectacol care să nu-l anuleze prin ’’aportul de regizoralitate’’, prin excesul de soluţii care să demonstreze că regizorul ştie cum se face.

Textul este un semnalizator multiplu, care activează mai multe resorturi de semnificaţii. Pentru a diferenţia replicile personajelor femine din textul lui Jean-Luc Lagarce - Stăteam în casă şi aşteptam să vină ploaia - regizorul Stanislas Nordey nu încearcă să le caracterizeze şi să le expliciteze folosind detalii diferite de comportament sau de costum, ci dă fiecărei actriţe un ritm diferit de frazare, ceea ce conferă textului o teatralitate sonoră specifică. Semantic, cuvintele devin celule lexicale care funcţionează ca purtătoare de identitate narativă. Vocile performează şi-l obligă pe spectator să-şi construiască o dramaturgie fonică. Sensul devine senzaţie.

În Dans la solitude des champs de coton a lui Koltés, Patrice Chereau foloseşte un anumit ritm al fluxului verbal, al respiraţiei unitare de text care accentuează fizicalitatea frazei. Ea stă sub semnul unei curgeri temporale abstractizate.

După cum afirmă Patrice Pavis în La mise en scene contemporaine, textul aşa cum îl percep regizorii citaţi nu mai are un centru distinct, indiscutabil, trebuie să-i experimentăm topologia lui, propria lui organizare şi atopia - lipsa unui loc fixabil.

Alegerea textului

Cît de mult influenţează alegerea unui text formatarea realităţii? Adică cît de mult poate alegerea unui tip de scriitură să determine raportarea critică la lumea pentru care acea scriitură devine reprezentativă? Poate alegerea să devină o cheie de lectură a gîndirii realităţii noastre? Ce producem sau ce am putea să producem atunci cînd alegem un text?

Ostermeier şi Hamlet - mărcile de conţinut contemporan funcţionează în interiorul unei premise clasice. Adaptarea şi rescrierea textului clasic presupun adaptarea la o structură de gîndire cotemporană, evidentă prin semnele stilistice şi politice pe care le pune în joc. Spectacolul începe cu un prim-plan pe un chip. Faţa buhăită al lui Hamlet invadează proiecţia. Spectacolul stă sub semnul puterii tensionale a chipurilor supraexpuse şi interşanjabile. A te arăta înseamnă a instaura puterea. Exişti dacă eşti văzut, dacă îţi marchezi prezenţa prin recursul la hipervizibilitate. Dacă devii parte dintr-un macro-show care legitimează ceremonia contradicţiilor bruşte. În spatele mormîntului se-ntinde masa de nuntă. Regina se-mpiedică în faţa gropii şi dansează din buric în faţa mesei la care se celebrează un început atroce. Doar în logica spectacolului, anomalia devine acceptabilă şi căderea în nebunie are statutul unui stand-up commedy. Din perspectiva paradigmei videocraţiei, spectacolul lui Ostermeier este de o contemporaneintate bulversantă. Regina îşi dă jos ochelarii şi devine Ofelia. Perspectiva de a privi naşte schimbarea şi, automat, deviaţiile lumii în care trăim.

foto: Hamlet