Text, pauză, ochi!

foto: NICU CHERCIU

Cu ultima premieră de la Teatrul Național Cluj-Napoca, Visul unei nopți de vară, de Shakespeare, Sorin Militaru demonstrează că revizitarea periodică a clasicilor e totdeauna ocazia potrivită pentru a produce spectacole pe gustul publicului. E nevoie doar de un decupaj interesant. Așa că regizorul schimbă ușor ponderea scenelor (prim planul îl va ocupa comicul din momentele meseriașilor) și dublează story-ul shakespearean cu perspectiva contemporanilor. Apoi asumă distanța dintre textul clasic și limbajul de azi prin accente discrete capabile să revalideze frumusețea stihului. Hotărîrea ducelui din Atena ca la curte, în cinstea căsătoriei sale, să se vorbească doar în versuri („Ne fie viața ca o poezie!”) generează o întreagă suită de sublinieri comice, integrînd pe loc diferențele specifice dintre epoca noastră și cea a Marelui Will.

În plus, regizorul subliniază subtil planul autorității regale. Theseu pune să fie bătut clovnul căruia nu îi iese jongleria. Meseriașii care urmează să-și prezinte piesa pentru șase bănuți se sperie și o tulesc, dar sînt aduși înapoi cu funia de gît ca să joace teatru. Cînd Thisbe nu-și găsește cuțitul de recuzită cu care trebuie să se omoare, Hermia, în bătaie de joc, îi oferă unul autentic, cu lama bine ascuțită. Prin asemenea mici accente Sorin Militaru aruncă privirea proaspătă de azi asupra textului shekespearean.

Puterea discreționară, apoi perisabilitatea oricărui ev și succesiunea gusturilor sînt statuate din capul locului. La început, pe fundal, muncitori pe schele se străduiesc să acopere cu un strat de vopsea neagră una dintre celebrele pînze botticelliene. O epocă o distruge pe alta, o guvernare o înlocuiește pe precedenta și o nouă forma mentis se naște odată cu ea. Totul - pe fondul unei muzici divine, indistinct temporale, care creează atmosferă eterică, accentuată de vocea tulburătoare a Rominei Merei. Muzica lui Vlaicu Golcea, cu teme bine alese pentru diferitele planuri ale spectacolului, are pregnanță și un efect halucinant-poetic. Dacă muzica e unul dintre plusurile spectacolului, la antipodul celălalt se află costumele semnate de Cristian Rusu. Mai rar costume atît de neinspirate în ceea ce privește linia, discrepanța cromatică sau combinația de elemente (de pildă, rochiile și cizmele celor două îndrăgostite, Hermia și Helena).

Asumarea ab initio a distanței între epoci îi permite lui Sorin Militaru să deschidă multiple piste. Printre cele mai ofertante se numără, bineînțeles, relația de supunere dintre cele două sexe, în care primatul îl are genul masculin, cu toate consecințele conținute. Regizorul concepe un Theseu macho (Emanuel Petran) și o Hippolyta nevoită să se adapteze la condiții prin dilatarea sexualității, armă imbatabilă de a reduce handicapul de putere. Aleasa ducelui (Patricia Boaru în gesturi destul de groase și schematice) se folosește de toată recuzita de gesturi lubrice. Dar Sorin Militaru știe că un spectacol digerabil, ușor de captat pentru public se construiește prin simetrii clasice. Așa că imaginează și un pandant comic prin relația Lysandru - Hermia: băiatul plăpînd și timid (Silvius Iorga) și fata hotărîtă, energică, hiperactivă, care ascunde în geantă un cuțit generator de situații amuzante și își cară iubitul în spate prin pădure. În scenele celor patru îndrăgostiți, în care uneori se strecoară umorul facil,  Ramona Dumitrean face singura partitură colorată și convingătoare.

Deasupra pămîntenilor, zeii ocupă un spaţiu simplu și frumos vizual, cu coloane de fum care se ridică în clar-obscur, adăpost pentru zîne și pentru copilul-obiect de discordie între Titania și Oberon. Îmbrăcat în călugăr buddhist, acesta stă în poziție de meditație. Titania (Miriam Cuibus ușor declamativă, fără nici o surpriză în interpretare), Oberon (Ionuț Caras, cu eleganță scenică, într-o partitură reușită) și Puck sînt protagoniștii tărîmului eteric. Irina Wintze concepe un Puck lipsit de charismă, fără acroș la public, bătrînel cu mers de mandarin care își plimbă ceaslovul cu vrăji în bicicleta cu remorcă și își prepară zemurile pe lampa cu spirt.

Ritmul montării scade cînd pe scenă nu sînt prezenți meseriașii în costumele lor negre, nedezlipiți de servieta cu scule nici în timpul reprezentației din fața regelui. Momentele cu aceștia fac adevăratul deliciu al spectacolului. Ovidiu Crișan, în Fundulea, e locomotiva care duce înainte producția. Plin de energie, vitalitate și nuanțe, actorul schimbă registrele pocnind din degete, știind să se folosească de toate accentele pentru a stoarce maximum de comic. Parodia sa după stilul clasic de interpretare a  tiranului sau amorezului e cu adevărat suculentă. În ultima scenă, excursul printre replicile shakespeareane celebre declanșează cascade de rîs.

Pandantul său comic, Sorin Misirianțu, e savuros în regizorul care aruncă în lumină măruntaiele din repetiții și rețetele de interpretare („Mai respiră și tu!”; „text, pauză, ochi”). Reprezentația din fața ducelui începe pe muzică de film mut. Gutuie, regizorul, povestește acțiunea, meseriașii mimează. Thisbe (Adrian Cucu), meșter sensibil, care nu se poate opri din plîns la repetiții, cu tutu și cosițe blonde, are un mers ilariant de fetiță de grădiniță. Un alt personaj excelent conceput e Leul lui Ruslan Bârlea. Pacifist și ecologist totdată, cum o demonstrază tricoul cu „Salvați Planeta”, nu renunță nici un moment la scara purtată în spate, consumîndu-și toată forța în timpul reprezentației cu... un răget calin. Ludicul expandat pînă la ultimele limite în scenele cu meseriașii este atuul imbatabil al montării lui Sorin Militaru, care speculează comic psihologia gloatei mimetice, adăugînd un cuplu ex-centric (Radu Lărgeanu și Miron Maxim), suculent, format din cele două calfe încă neintegrate în lumea meșterilor. Cu asemenea mijloace Sorin Militaru reușește un spectacol care probabil va stîrni multe aplauze de aici înainte.