Text, rostire și final neașteptat

Cam de la așa numita generație `60, în România au început să circule și să se încetățenească două-trei afirmații care derivă una din cealaltă, pînă la a deveni, în zilele noastre, prejudecăți înrădăcinate, aproape de nezdruncinat. Prima ar fi că poeții nu știu să-și citească/recite/pună în valoare propria poezie. Ulterior, că numai actorii specialiștii știu să dea viață și efect emoțional unui text liric. În fine, un pas mai departe - probabil și din pricina demonizării poeziei recitate prin intermediul televiziunii, în ultimele decenii ceaușiste (în aproape totalitatea ei cu versificație pompoasă, patriotardă, partinică ori de „laudă a iubiților conducători”) că, de fapt, poezia lirică nu e - pur și simplu - menită lecturii publice, ci numai celei în intimitate. În gînd.

Că niciuna dintre cele trei afirmații, azi considerate la noi aproape truisme, nu e adevărată depun mărturie tot felul de argumente care țin de practica culturală românească, mai veche și mai nouă ori, mai ales, de cea europeană, a contemporaneității imediate: lecturile publice ale poeților și prozatorilor în întîlnirile cu cititorii de pretutindeni, procedură curentă  de a lansa cărți sau de a răspunde curiozității publicului fidel; spectacolele și/sau recitalurile de poezie ale unor mari actori de pretutindeni, cîndva la mare modă și la noi, dar care, pe alte meridiane, nu numai că au supraviețuit, dar au și înflorit în formule artistice care de care mai diverse; înregistrările radio, mai vechi sau mai noi, cu poeme citite de autorii înșiși, dar și audio-book-urile care au devenit o industrie paralelă cu cea de carte tipărită. Și așa mai departe.

Desigur, unii scriitori citesc mai mult, alții mai puțin, iar unii au interesante particularități de frazare/scandare, care dau seamă, într-o măsură semnificativă, asupra fluxului lăuntric de acumulare și ordonare a semnificațiilor. Ca să nu vorbim despre poezie și despre teatralitatea ei conținută doar în principiu, haideți să contrazicem prejudecata cea dintîi, a scriitorilor care „nu știu să (se) interpreteze” cu cîteva exemple. Mai întîi, cu unul ... aproape legendar. Nichita Stănescu, recitind Daimonul meu către mine, întrupare scandată a vocilor dramatice, conflictuale, ale propriului poem...

Într-o notă și cu un ton, aparent, mult mai „prozaic”, combinînd însă cu discretă știință vehiculul narativ, jocul ironic al stiuațiilor absurde și paradoxale, dilematica dramaticitate a finalului deschis, iată un poem citit de Gellu Naum, Cornelia mama dracului:

Da, desigur, cu toate că mulți poeți sunt dușmani învederați ai „recitării” propriilor versuri de către actori, hai să demontăm cu exemple și prejudecata „citirii în gînd” cu cîteva exemple de magistrală hermeneutică a textului de poezie, prin ființa actorului. De pildă, din nou un Nichita Stănescu, Râul, într-o construcție sonoră aproape romantică, siderală, aparținîndu-i lui Ștefan Iordache:

http://www.trilulilu.ro/colectie/nichita-stanescu-melancolie-atavica/nichita-stanescu-raul

De altminteri, cred că e, aici, în chestiunea construcției de discurs actoricesc care „interpretează” spre a reconstrui sonor, fizic chiar, discursul poetic, în primul rînd o problemă de... școală, de tradiție a educației actoricești. Școlile de teatru sunt uneori mai mult, alteori mai puțin fundamentate pe magia internă a cuvîntului rostit; nu întîmplător și nu zadarnic școala britanică excelează la acest capitol, concurată aproape un secol de cea rusă. Drept e și că, în ultima jumătate de veac, aproape pretutindeni în Europa s-a instaurat, simultan cu dominanta vizual-corporală, un soi de neîncredere față de forța expresiv teatrală a cuvîntului rostit, împins din ce în ce mai către marginea studiului profesional... Poate că merită, totuși, să ne mai întoarcem, din vreme în vreme, interogîndu-ne sincer asupra a ceea ce se pierde din această... neglijență. E, mai-nainte de orice, o problemă de ascultare concentrată și... de înțelegere adîncă, așa cum demonstrează acest Sonet shakespearian (130), în lectura, voit clasicizantă, curgătoare ca un rîu, a lui Alen Rickman:

Dacă Marian Popescu are dreptate atunci cînd afirmă că „Sistemul educațional [ în principal cel românesc, N.N.] nu încurajează acordarea unui alt statut practicilor vorbirii în public. De fapt, eroarea e că noi considerăm că preocuparea nu ar fi importantă, în timp ce ea este, de fapt, esențială pentru construcția noastră personală, pentru ceea ce suntem atît pe scena publică cît și pe scena privată. Vorbim tot mai prost în public și nu numai în țara noastră”[1] - și, desigur, are dreptate, în ceea ce privește ROSTIREA adecvată a verbului poeziei (ba chiar și prozei)  lucrurile stau și mai rău.

Cîndva, abia cu cîteva decenii în urmă, școala - primară, gimnazială etc. - era cea care inducea și conserva obiceiul lecturii cu voce tare și memorării poeziilor. Pe bună dreptate, reformele succesive ale școlii au impus treptat renunțarea la memorare. Mă îndoiesc, însă, că au impus-o cu adevărat, în beneficiul gîndirii libere și critice, cîtă vreme majoritatea profesorilor de română continuă să încurajeze, ba chiar să oblige insidios elevii să repete papagalicește „opinii” critice canonice despre opere, gata preparate în comentarii, în detrimentul analizei personalizate. Deodată cu apa din copaie, a fost azvîrlit și copilul, considerîndu-se, probabil, că memorarea și rostirea în public a poeziilor e nu doar desuetă, ci și, cumva, umilitoare (nu toți copiii „au talent” la spus poezii!), ori de-a dreptul stupid-mecanică.

Nimic mai fals: versurile se memorează natural, de cînd lumea și pămîntul, fie ele cu sau fără rimă, în funcție de ritimicitatea lor lăuntrică, asociată forței lor simbolice, cognitiv-emoționale. Ritmurile poetice și relațiile de tip metaforic dintre cuvinte dezvoltă, în realitate, nu numai masa sărăcită a vocabularului, ci și mintea însăși, capacitatea ei de a juca cu suplețe și elasticitate pe terenul asociațiilor libere între abstract și concret, între senzație și fenomen. Exercțițiul mnemotehnic, voluntar-involuntar e, în ultimă instanță, un tip anume de dezvoltare a capacităților de cunoaștere, practicat în toate culturile, încă de la cele mai fragede vîrste, aproape simultan cu învățarea limbajului articulat. Copiii și adolescenți care „au fost scutiți” de memorat versuri la școală știu, adesea, mii de alte versuri, mai proaste sau mai bune, acumulate conștient sau inconștient din ascultarea muzicii cîntate, indiferent de genul pe care-l frecventează. Memorarea poeziei bune, înalt stimulative, nu e un act mecanic, e un act de îndrăgostire, o poartă spre evoluția capacităților noastre de a trăi, de a experimenta nu neapărat „universuri artistice”, cît, în primul rînd, universuri personale complexe, diferite, care ar putea deveni și „ale noastre”, parte din noi.

Neștiind cum să producă, prin joc explicativ, utilizînd reciproc imaginația profesorului și a elevului, îndrăgostirea liberă între text și persoană, școala a azvîrlit, dintr-o mișcare, praxisul menomotehnic, vechi de cînd lumea, în afara cunoașterii: lăsînd persoana la îndemîna proceselor de standardizare și contracție lingvistică și cognitivă (fiindcă cele două sunt, în fond, fețele aceluiași fenomen de dezvoltare a creierului uman) care ne îneacă din toate părțile. Asta și explică - într-o oarecare măsură, fiindcă mai sunt și multe alte cauze simultane - succesul „de mase” al ritmicii, melodicii și versificației paupere și agramate (dance beet-urile în doi-patru timpi, repetate obsedant cu bașii la maximum, refrenele hiperbanale, în două patru măsuri, reluate la nesfîrșit, cu versuri din vocabularul minimal al unui cățel mediu-dezvoltat).

Chestiunea nu e să obligi toți absolvenții de școala generală să știe pe dinafară dialogul dintre Mircea și Baiazid, așa cum s-a procedat mai bine de un secol, ci să provoci și să speculezi, pe calea analizei-joc, bazată pe asociații libere, disponibilitatea de a pătrunde înăuntrul unui text și de a ți-l apropria ad libitum. Sigur, asta presupune și lărgirea spațiului de libertate al curriculei, fiindcă nu ne putem îndrăgosti toți, la ordin, de unul și același text, doar fiindcă e trecut în „programă”. Dar presupune și (oroare!) schimbarea fudamentală a perspectivei și țintelor către care dascălul însuși privește și dirijează lectura textului: poemul nu va mai fi un obiect standardizat, patrimonializat, expus în rama de argint aurit a citărilor, pentru a fi contemplat cu smerenie. Textul ar trebui să devină, în schimb, un drum către găsirea și instalarea într-un sine diferit, îmbogățit, aternativ. În felul ăsta, simultan cu plăcerea descoperirii, memorarea se va produce - fragmentar sau integral - de la sine, în funcție de intersecțiile dintre înțelegere și trăirea profundă, vibrant emotivă, personală. La fel și rostirea sa: ea va urma, pe nesimțite, calea logicii interne care a produs descoperirea. Orice text cu adevărat important pentru noi nu e o înșiruire de cuvinte pe-o hîrtie, e o experiență existențială.

Desigur, practica de lectură a ultimului veac a împins încet, încet, poezia către citirea în gînd. Dar ea, poezia, e făcută de cînd lumea să fie rostită și, de fapt, atunci cînd am descoperit un poem care ne atrage, îl citim și recitim în minte ca și cum l-am rosti cu voce tare, într-o conștient-subconștientă incantație, în fața unui public fără chip. Dar...

Tocmai cînd mă gîndeam cum să închei lasînd ușa deschisă, ca o invitație spre noul articol despre amestecul genurilor, am descoperit un blog aparținîndu-i lui Cătălin Popa, care face exact ceea ce vorbim noi aici: spune poeme. Mai bine zis, oameni obișnuiți, nici autori, nici tocmai actori, au inventat o Șezătoare virtuală continuă, în care își spun și ne spun, poezii, una pe zi. Cînd am descoperit eu site-ul, trecuseră de ziua 80, cu poeți de peste tot și de pretutindeni, dar preponderent poeți români. Semn că ceva, ceva, totuși, se mișcă, nu? Am ales, pentru rămas bun, o poezie de pe alte meleaguri, pe care tocmai uitasem cît de mult o iubesc. Dar mi-am amintit, lucru pentru care le mulțumesc...

http://reinvented.ro/arta/sezatoare-virtuala-ziua-78-portretul-pasarii-care-nu-e/