Teatrul vieţii

Fără sprijin (prezentat la Teatrul LUNI de la Green Hours) este spectacolul unei dislocări. E teatrul experienţelor care au schimbat radical viaţa unor oameni pentru care stabilitatea este o utopie. Fără sprijin e teatru de confruntare cu toţi cei care impun o perspectivă de anulare a drepturilor fundamentale, fie că se numesc executori, avocaţi, jandarmi, primari, intermediari care încearcă să negocieze totul.

Spectacolul porneşte de la un eveniment care anulează echilibrul unei comunităţi - evacuarea. În iulie 2011, spaţiului laBomba, creat prin reconversia unei foste discoteci în croitorie şi centru comunitar, spaţiu care a funcţionat în zona Rahova Uranus, a fost evacuat, după cinci ani de activităţi constante.

Spectacolul Fără sprijin prezintă o unică perspectivă: cea a evacuaţilor, cu toată încărcătura emoţională a rupturii lor de un loc, de un mod de coabitare, de o structură socială - laBomba - devenită spaţiu de unitate comunitară.

Cei care impun legile şi care sînt implicaţi în afaceri locative dubioase nu sînt prezenţi în spectacol decît prin comentariile legate de felul în care acţionează, comentarii care apar în filmul evacuării.

Trei femei vorbesc despre existenţa lor într-o comunitate fragilizată de istoria evacuărilor. Îşi povestesc frust şi direct viaţa de zi cu zi, umilinţele la care sînt supuse atunci cînd merg să-şi susţină cauza la primărie, frustrarea care le adînceşte revolta, nevoia de a se face auzite şi înţelese, dorinţa de a merge mai departe. Aduc cu ele, prin dramaturgia existenţei imediate, o întreagă lume a relaţiilor cotidiene: relaţii cu autorităţi, cu familia, cu profesori ai copiilor, cu locuinţe noi în care îşi pun toate speranţele. Relaţii cu un loc - laBomba - în care conştiinţa de apartenenţă s-a adîncit în timp.

Poveştile lor devin poveşti de identificare cu probleme existenţiale care depăşesc sfera unor experienţe personale, strict localizate. Poveştile lor sînt emblematice pentru comunităţi întregi care trăiesc aceeaşi dislocare abruptă fără soluţii imediate. De aici şi valoarea lor de mărturie colectivă nu doar a unui moment specific - evacuarea - ,ci a unui mod de supravieţuire zilnică.

În laBOMBA, oamenii din zonă se întîlneau ca să schimbe păreri, ca să dezbată realităţile zilei, ca să se distreze şi, mai ales, aşa cum spune una dintre cele trei mame prezente pe scenă - ca să se sfătuiască. Această dimensiune - spaţiul ca loc de sfat al unei comunităţi - este definitorie pentru microsocietăţilor în care cadrul de socializare pentru luarea unor decizii împreună, fie el birt, cămin cultural, părculeţ - are o semnificaţie socială majoră. Pentru oamenii acestor microsocietăţi, întîlnirea la sfat reprezintă un comportament cotidian investit cu valoare de act existenţial exemplar. Dispariţia spaţiului devine, din această perspectivă, fundamental simbolică. Oamenilor nu li se ia un loc, li se ia locul de pregătire decizională, locul de armonizare a contradicţiilor comunitare, locul în care îşi construiesc forma de reprezentare publică. Fără sprijin are în centru această deposedare de reprezentare.

Spaţiile pot fi măturate. Gîndirea care le-a pus în mişcare - nu. Tocmai această gîndire care a dat naştere unui proiect de acţiune comunitară şi unei construcţii solidare de reprezentare trebuie să continue să producă teatrul vieţii ca model necesar de exprimare şi expunere. Fără sprijin merită jucat în acele comunităţi care se confruntă cu problema supravieţuirii prin privare de drepturi fundamentale. Evacuarea este doar un moment din acest mod de supravieţuire privativă.

Inutil să vorbesc despre autenticitatea modului în care cele trei ’’purtătoare de teatrul vieţii’’ (nu le voi numi actriţe pentru că rolul lor depăşeşte structura reprezentaţiei proprie actului scenic) fac vizibilă o poveste în convenţia unui spectacol. Fiecare dintre ele spune o poveste personală cu vocea celei de lîngă ea, transformată în vocea observatorului, vocea comunităţii care se identifică cu tot ceea ce se întîmplă în interiorul ei.

Cristina Eremia, Gabriela Dumitru şi Cornelia Ioniţă fac teatru din experienţă personală, fac artă din viaţa de zi cu zi. Povestea lor e povestea celor nereprezentaţi. A celor care-i dau teatrului cea mai mare şansă: îl fac să fie spaţiul tuturor vocilor neauzite şi îi dau vitalitatea existenţei sub semnul urgenţei.

Echipa proiectului: Cristina Eremia, Gabriela Dumitru, Cornelia Ioniţă, Andreea Eşanu, Sînziana Nicola, Irina Gâdiuţă, Bogdan Georgescu