Cronici

Aparent, e vorba despre foame. De fapt, problematică e, mai degrabă, pâinea. Pâinea care precede foamea. Pâinea pe care o porți cu tine înainte de a ști cui o vei da. Înainte de a te întâlni cu foamea cuiva. Tema e, prin urmare, chiar buzunarul hainei (cam uzate) de vagabond metafizic – o identitate simbolică încă fertilă pe o scenă.

Felul în care ne raportăm la absolut orice e, din ce în ce mai des, unul care seamănă cu deschiderea pasivă specifică turiștilor. Am trecut, am văzut, am reținut sau nu, am purces mai departe. Am învățat din corectitudinea politică nu că a fi diferit nu înseamnă a fi mai rău, ci că totul trebuie înghițit, stocat fără masticație în compartimente special amenajate pentru curiozități și fobii depășite.

Pălăria florentină a devenit în viziunea regizorală a lui Silviu Purcărete o comedie spumoasă, gândită ca un spectacol complet, într-o suprapunere de registre ce conferă modernitate unui text „clasic”, a cărui exuberanță consta la Labiche cu precădere în înlănțuirea comicului de situație.

Fotolim des pe la teatru. Ne place să privim personajele puse-n fața morții, în fața sacrificiului, în fața suferinței, în fața deciziilor capitale. Privim de dincolo de ecranul transparent al celui de-al patrulea perete teatral cum unii mor și alții scapă din toată nebunia de pe scândură. Ne culegem din asta o oarecare satisfacție voyeuristică. Am văzut viața, ne rămâne să canapelim, mai departe, prin foaierele teatrelor și să discutăm despre ea.

A-nceput de ieri să cadă/Câte-un „da”/Şi n-a mai stat/Dada s-a cam răzbunat/Pe noi toţi,/Ce stăm grămadă/În căcat. Sau: „Teatrul dada. Dacă tot rămâne atașat de imitația romantică a vieții, de o ficțiune ilogică, să-i dăm toată vigoarea naturală de la care trebuie să fi început – să-l lăsăm să fie amuzament și poezie.”

Un studio de înregistrări – cu parţiala sa continuitate vizuală, în ciuda strictei izolări fonice – e o ingenioasă găselniţă scenografică pentru a sugera simulacrul apropierii. Ruptura astfel pusă în scenă poate fi citită, simbolic, în ambele sensuri: ca rană a unei legături cândva iubitoare ori ca preludiu dureros al unei dorite intimităţi.

Surprinzător de static, acest Regele moare montat de un regizor care privilegiază de obicei un dinamism extrem, cu complicate combinații cinetice. E drept că protagonistul (Jacques Bourgaux) se plimbă gol (cu o discretă improvizație de frunză adamică) chiar și printre spectatori, dar impresia e doar de șotie sau de mic delir infantil.

Un vis: un peşte iese brusc dinte sâmburii unei rodii în putrefacţie. O jumătate de tigru se desprinde din gura peştelui, în timp ce un alt tigru iese din gura primului, acesta dând naştere, la rândul lui, unei puşti cu baionetă care ameninţă să înţepe braţul moale al unei femei goale, adormite pe suprafaţa unei stânci. De cealaltă parte, corespondenţele din lumea reală: o rodie încadrată de două picături de rouă, în jurul căreia zboară o albină. O femeie dormind.