Un orăşel de provincie în care fel de fel de indivizi maniacali şi “nebuni” îşi duc implacabil existenţa, punctul de maxim interes al comunităţii fiind trenul care vine de la Sinaia, “plin de ccoconet şi de domnişori spilcuiţi”, dar care nici măcar nu opreşte în oraş. Acestui decor i se suprapune o poveste (evident!) de dragoste: o fată, mai mult sau mai puţin captivă în oraşul necunoscut, ajunge în braţele salvatorului ei. La prima mână, aşa-i?

Ideea pe care se construiește spectacolul lui Oskaras Korsunovas este dezvăluită publicului încă din prima clipă, fără ca restul reprezentației să permită vreo abatere de la formula instituită o dată cu introducerea pe scenă a actanților. Ritmul în care urmează să se desfășoare povestea (deja cunoscută până la devalorizare în rândul spectatorilor) este anunțat de tăcerea stranie și provocatoare a interpreților, dar și prin izbucnirea tranșantă, deși nu neașteptată, a personajelor posedate de o agresivitate ludică.

A trecut o săptămână de la premiera (24 martie) pe țară după piesa lui Carlos Fuentes El tuerto es rey (Vis cu statui) care a avut loc la Iași, în regia lui Ovidiu Lazăr - o săptămână în care o tăcere aproape deplină a înconjurat reprezentația de la Sala Studio a Teatrului Național din Iaşi. E tăcerea de după orice spectacol care nu cere să-i fie restituit un sens prin cuvântul din afară, prin comentariul despre, dar e și tăcerea care vine dintr-o întrebare firească: Și totuși care a fost miza acestui spectacol?

Acum o săptămînă s-a încheiat un proiect semnificativ și util pentru studenții de la Teatru, Practică Teatrală în Regiunile Centru și Nord-Vest, organizat de Teatru - 74 Tg. Mureș în parteneriat cu Universitatea de Arte Tg. Mureș. Proiectul a fost cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013. 

Consistenţa programelor educaţionale pe care teatrele ar putea să le dezvolte ţine, pe de o parte, de creativitatea insituţiilor de spectacol care vor să-şi deversifice activităţile şi, pe de altă parte, de interesul direct al teatrelor de a-şi forma un public. De ce ar merge un puşti de 16 ani astăzi la teatru? Cum i se poate vorbi acestui puşti despre Hamlet în aşa fel încît să nu i se pară o piesă care n-are nici o legătură cu el? Cum putem crea apropierea dintre un spaţiu cultural îndepărtat şi momentul de aici şi de acum?

După mai bine de jumătate de an departe de țară, ajungi să vezi tot ce se întâmplă pe scena „de acasă” prin lentilele diverse ale articolelor „despre” aceasta. Seria de cronici, interviuri și relatări de la conferințele de presă ale Teatrului Național din București apărute în ultimele luni ar putea crea impresia că avem de-a face cu o instituție de succes. Dar este oare agitația un semn de succes? Sau suntem victimele unei inerții care ne împiedică să vedem dincolo de aparențe și să luăm de bun tot ce spun paginile ziarelor – cu interviuri în care se pun întrebări de complezență, special gândite ca să nu deranjeze pe nimeni sau dacă se poate să ridice măcar puțin mingea la plasa intervievatului?

Celor care au văzut Moneyball, pelicula lui Bennett Miller de anul trecut, o să le fie ceva mai uşor să înţeleagă paralela pe care o propun. Povestea filmului pe care l-am menţionat e cea a lui Billy Bean, managerul echipei de baseball Oakland Athletics, care, având în bugetul de transferuri o sumă egală cu cea pe care o echipă ca New York Yankees o cheltuieşte într-o lună pe sandwich-uri şi şosete, hotărăşte să meargă pe o formulă mai puţin ortodoxă pentru a-şi crea un lot competitiv.

Piesa a cărei premieră a avut loc săptămâna trecută la Ateneul Tătărași lasă o impresie puternică. După o primă parte în care mă gândeam că singurul merit al spectacolului e că aduce pe scenă niște actori în devenire, se modifică brusc liniile de tensiune, semnificația se cristalizează și o covârșitoare tristețe ajunge să se răsfrângă în gesturile banale ale personajelor. Această impresie se configurează în partea a doua a spectacolului, odată cu intrarea în scenă a ”străinului”, ”americanul” Paul (Ionuț Cornilă), reîntors în țară după cinci ani pentru a-și împlini visul din tinerețe.

În luna februarie, în Iran, dar mai ales în Teheran, totul se concentrează pe Fadjr, momentul în care soarele răsare la orizont și totul apare într-o lumină nouă. Perioada de 10 zile de trecere între Shah-ul Persic şi Ajatolla, din 1 până în 11 februarie 1979, este rememorată în fiecare an prin evenimente religioase şi festivaluri. În 2012, Festivalul de Teatru, Film și Muzică a sărbătorit împlinirea a 30 de ani.

Ultima premieră a Naționalului ieșean propune o reprezentație după un text al regizorului, scenaristului și dramaturgului american David Mamet, un spectacol curajos, nonconformist prin maniera de abordare a realității vizate, cu un limbaj frust, de o duritate dusă la extrem.