Teatru comercial în teatrul de stat - o confuzie postdecembristă. Studiu de caz: Sex on the bici cu Florin Călinescu la Teatrul Mic

Una dintre malformațiile capitalismului nostru ”original”, din ce în ce mai vizibilă în ultimii ani, mai ales în București, este cronicizarea ”sindromului comercial” în teatrele subvenționate de stat. După cum se știe, în țările civilizate, teatrul comericial este o activitate cât se poate de onorabilă (cu unele excepții, desigur) este desfășurată însă în zona privată, industria divertismentului fiind una destul de profitabilă și hrănindu-se deseori din zona artistică autentică. Aici, în ”off-ul industriei”, e pepiniera unde se pot descoperi noi talente și un potențial creativ ce ar putea aduce, în anumite condiții, succes financiar.

Așa stau lucrurile acolo unde piața de divertisment s-a reglat normal, în timp, iar distincția dintre teatrul comercial și teatrul de artă este clară. La noi, unde vorba unui prieten, societatea a fost ”resetată” în 1989, confuziile se țin lanț, încurajate de o legislație vagă și de o generalizată lipsă de interes și de competențe în zona autorităților ce asigură finanțarea și ar trebui să gireze - sau nu - politicile manageriale ale celor ce conduc instituțiile subvenționate de la buget. Când ”câinele de pază” doarme în front și nici nu se gândește să apere ”ograda”, fiecare își face de cap conform propriului nivel de responsabilitate, așa încât nu mai avem de-a face cu reguli, ci numai cu ”originale” metode de a le încălca. Iar când presa de așa zisă specialitate fie a dispărut de-a dreptul, fie a demisionat și ea din funcția de avertizare pe care o are în societățile cu adevărat democratice (cazurile în care cronicarii teatrali sunt ei înșiși angajați ai unor teatre pe care nu se feresc să le ridice în slăvi nefiind tocmai rare) atunci ”hora” se ține ”cu călcâiele aprinse”. Nu ne rămâne decât să ne întrebăm ”cât de jos se poate merge?” Am o presimțire că, în condițiile actuale, în curând o să ne fie frică de răspunsul la această întrebare.

Așa se face că zilele trecute am fost pedepsită de soartă pentru că nu am lăudat cum se cuvine comedia ”de mare, mare succes” (cum scria pe un afiș văzut la TimișoaraJ)  Dineu cu proști, de la Național. Pedeapsa a fost să văd ”concurența” de la Teatrul Mic - Sex on the bici de John Tobias, în regia Nonei Ciobanu, cu Florin Călinescu, Adriana Șchiopu, Doru Ana, Sorin Medeleni și Andreea Grămoșteanu. Comparația te face să te gândești nostalgic la Dineu... care măcar e o comedie cinstită, lipsită de strălucire, dar și - spre cinstea ei - de vulgaritatea extremă a spectacolului de la Mic. Și uite așa ajungi să nu mai ai pretenții și să te mulțumești cu ce găsești. Sau nu?

Nimic de vânzare

În Sex on the bici (în original My husband’s wild desires almost drove me mad) avem de-a face cu un text în cheie ultra-minoră despre rezultatele comice ale încercărilor disperate ale unui cuplu matur de a-și rezolva problemele sexuale implicând un vecin, un hoț nimerit din întâmplare în casă și o soră recent părăsită de soț. Lucrurile sunt total scăpate de sub control de o regie neglijentă, subminată sistematic mai ales de ”liderul” distribuției, căruia se vede că îi este foarte dor de emisiunea TV Chestiunea zilei. Florin Călinescu și-a păstrat aerul de lejeră improvizație care dădea bune rezultate la început și devenise dezastruos spre finalul respectivei serii, când ”taraba” era ținută deschisă de dragul ratingului, deși nu mai era nimic de vânzare. S-a ajuns și pe scenă în exact același punct: neavând absolut nimic interesant ”de vânzare” - subiectul piesei e clar din primele 5 minute și tot atunci rezolvarea e previzibilă, decorul și costumele (Doina Levintza!!) sunt de un gust complet dubios și există foarte puține momente de comic de acțiune  - actorii se vând cum pot doar pe ei înșiși, iar rezultatele sunt mai mult decât modeste. Cum spuneam, ”liderul” distribuției mizează pe improvizație, adică amestecă rămășițe de text cu aluzii la personaje din sală, cu gândiri personale emise pe un ton ce se vrea mucalit, uneori nu auzi deloc ce spune, alteori nu pricepi ”unde bate” și în general te plictisești crunt. Adriana Șchiopu e singura care încearcă să coaguleze puțin echipa, luând textul în serios, dar are mai degrabă un aer plictisit în rolul matroanei ce face exagerate eforturi pentru a-și face soțul să o dorească. Atitudinea lui Doru Ana e complet pasivă, el lasă costumul să ”lucreze”, numai că efectele obținute pe această cale primitivă nu au de fapt nici o valoare - actorul poartă o rochie înflorată, o perucă roșie, tocuri și ciorapi sexi până la jumătatea pulpei, iar pentru sporirea ”efectului comic” își încrucișează larg picioarele expunându-și lenjeria intimă (rolul lui e al unui soț voyeurist).

Reclama făcută acestui spectacol menționa că îi este dedicat actriței Olga Tudorache la împlinirea a 30 de ani de la absolvirea clasei ei din care făceau parte Florin Călinescu, Adriana Șchiopu și Doru Ana - ceea ce te face să-ți pară realmente rău pentru ilustra actriță și profesoară. Sunt convinsă că, la vremea absolvirii, studenții ei - despre care s-au scris pe atunci cronici bune - aveau cu totul alte aspirații decât să facă publicul ”să se hăhăie”, plecând din sală vag distrat, fără să-și amintească exact ce a văzut, fără să fie mișcat, emoționat, pus pe gânduri. Ce s-a întâmplat cu aspirațiile lor în acești 30 de ani? De ce nu-și mai amintesc de ele când au capital de imagine, funcții de conducere, bugete și tot ce și-ar mai dori ca să pună în scenă teatrul pe care l-au visat? Iată o comedie care dezvăluie, de fapt, o mare dramă.

Dincolo de această ”dramă” cu caracter personal, mai există aspectul public al chestiunii - mai exact starea Teatrului Mic. Lipsit de vizibilitate, de premii, de succese remarcabile, de turnee, Teatrul Mic a devenit în anii de directorat ai lui Florin Călinescu o corabie în derivă, vag susținută din când în când - paradoxal - de mica sală din Piața Rosetti pe care o mai are în administrație, sala Teatrului foarte mic unde directorul adjunct Mihai Dinvale a făcut loc tinerei generații de actori și regizori, dintre care unii au dovedit că au ceva de spus, creându-și propriul public. În lipsa unei strategii clare însă, ideea - care ar fi putut da rezultate mult mai bune - riscă să fie și ea compromisă din lipsă de continuitate, în timp ce la sala ”principală” a Teatrului Mic, locul rămas în mintea unora legendar pentru marile spectacole ale anilor 70-80, direcția se încăpățânează să funcționeze conform principiului vehiculat și în televiziuni - ”lumea vrea să se distreze”. Dincolo de faptul că în 20 de ani ar fi fost cazul să mai depășim acest clișeu trist, lucrurile nu trebuie amestecate: dacă într-o televiziune privată patronii pot aplica ce principii vor ei - oricât de reducționiste și lipsite de viziune, perspectivă și creativitate - când e vorba despre un teatru subvenționat din bani publici, obligațiile se schimbă.

Așa se face că, dacă actorul Florin Călinescu are locul lui în istoria televiziunii postdecembriste ca inovator al formatelor TV comice (chiar dacă uneori împinse prea departe), în istoria teatrului românesc are toate șansele să rămână ca directorul care a împins Teatrul Mic în anonimat.