Surprinde-mă!... și ne-a surprins

„Interzis călcatul pe iarbă”, „Interzis aruncarea gunoaielor pe străzi”, „Interzis fotografiatul”... Trăim într-o cultură a interdicției standardizate. Interzis accesul animalelor. La ce fel de animale s-o fi referind Rodrigo Garcia în spectacolul de la Teatrul Național Timișoara? La homarul pe care acum cîțiva ani îl sacrifica pe scenă? Asta, după ce timp de jumătate de oră publicul putea să-i asculte, cu ajutorul lavalierei, bătăile înnebunite de inimă, ca să-și imagineze cam ce simt deținuții torturați în celulele din Argentina. Spre disperarea Asociației de Protecție a Animalelor! Sau autorul/regizorul/scenograful se referă la animalele din ambientul nostru, care ne sufocă cu violența și mitocănia lor de toate zilele? Întrebarea e retorică de vreme ce montarea lui Rodrigo Garcia, regizor (și dramaturg) european, cîștigător în 2009 al Premiului Noi Realități Teatrale, acordat de Uniunea Europeană, Parlamentul european și Consiliul Europei, trimite în mod explicit la violență. Cum?  Evident, prin violentarea percepției.

Cei cinci actori stau la aceeași măsuță, ca într-o bucătărie. Interacționează minimal. Își spun bancuri pe un ton domestic. Din cînd în cînd, intră în prim-plan. În spaţiul banal, de zi cu zi, înaintează pe scenă ca să-și susțină demonstrația. Odată ce fragmentul de monolog s-a consumat, se întorc liniștiți la locul lor. Fetele sînt îmbrăcate casual, băieții... puțin mai excentric. Ion Rizea întîmpina publicul cu perucă lungă și fața vopsită; Romeo Ioan rămîne tot timpul îmbrăcat în drăcușor roșu cu cornițe, așa cam ca Alice Cooper în concerte. Uneori cîntă la microfon cu răgușeala de heavy metal. În jurul lor, spaţiul cu porțiuni aglomerate, devalizat de intenții estetice, se compune din obiecte obișnuite, domestice, de care privirea ți se agață doar cît să începi să cazi în bătutul cîmpilor. Rodrigo Garcia accentuează efectul dramatic recombinînd imagini cotidiene. Video-ul, construit în aceeași plastică diurnă (cu macaroane care se lățesc, lungesc, încîlcesc, de exemplu), plus filmări live, captate din mai multe unghiuri, se proiectează pe panouri în forme de pîine prăjită sau cap de animal. Colțurile ecranelor se înmoaie și alunecă, așa încît banalele ecrane dreptunghiulare se topesc de concretețe.  Animalele de pe scenă, iepuri, un hamster care se învîrte în rotiță, și pe deasupra viermii puși pe pieptul gol al lui Ion Rizea, filmați ca să nu se piardă nimic din vînzoleala lor băloasă, țin atenția trează. Dacă marota teatrului de azi e „surprinde-mă”, Garcia o folosește din plin. Atît obiectele, cît și animalele funcționează pe post de emulgatori de atenție și tensiune dramatică. Poezia regizorului iese din obiectele cele mai obișnuite, de exemplu o pizza cu semn schimbat. Cum? Pe mîncarea aceasta lipsită de rafinament, amestec de detoate, se ridică lumea ca pe o mamă-pămînt care duce în cîrcă și umbreluțe, și polițiști și te miri ce. Jucăria multicoloră echivalează cu arhetipul consumerist al preaîncărcatei noastre lumi.

Nimic neinteligibil, însă. Imaginile, chiar și cînd sînt poetice, vorbesc de la sine. Nici prin cap nu-i trece lui Rodrigo Garcia să codeze ermetic. Ce se spune în spectacol e un model de directețe. Sensurile și mai ales revolta se strigă. Nu în sensul răcnetelor (nici vorbă de așa ceva!), ci al catapultei de furie pe care o scuipă actorii. Enervarea mustește de poezie crudă pe care regizorul o traduce în forme dramatice. În fond, el nu se folosește de clișee decît pentru a dezbate clișee. Construcția elaborată, plină de profunzimi, e ultimul lucru care să-l intereseze. După cincisprezece ani de publicitate, Garcia știe să spună lucrurile astfel încît oricine să-i înțeleagă și să-i digere mijloacele. Un actor-drăcușor din care iese fum, dar care cîntă frumos, proiecțiile pe ecrane cu forme daliniene, toate sînt lesne citibile. E adevărat că ne sufocăm de clișee de reprezentare, de semne și de comportament, dar, pe de altă parte, nimeni nu inventează un nou limbaj cînd vrea să fie rapid înțeles. Retorica lui Rodrigo Garcia pleacă tocmai de la obișnuitul nostru set de comunicare utilizat aici ca materie primă pentru dinamită. Citează obiecte (sabia Alinei Reus) și coloana sonoră din Kill Bill, comunică aberația folosindu-se de aberație pentru a pune sub un belicos semn de întrebare toate motivele lumii noastre. Și el, ca noi toți, pornește de la condiția de sclav al clișeelor și al comportamentelor reactive. De aici de abia poate începe lupta  împotriva consumerismului. Nu cumperi pentru că ai nevoie ce vezi în reclame sau la alții, ci pentru că reacționezi la stimuli. Din valul nevoilor induse nu te poți smulge.

Mai întîi de toate, Interzis accesul animalelor e un spectacol despre formare. Sîntem victimele educației, ale violenței și percepțiilor pe care civilizația consumistă ni le pompează subliminal. Toată viața gîndești cu capul „prietenilor, al măcelarilor, comentatorilor sportivi, scriitorilor”. Cărțile, pictura, regimurile politice, teoriile de la cap la coadă contribuie la confuzia generală. Orice alegere am face e cea proastă. Orice ființă rațională fie așteaptă, fie plănuiește o trădare. Cu toții ne foim în viață de la o trădare la alta pînă ce ajungem de profesie trădători. Iată de ce mesajul Alinei Reus, pavoazată cu sabie și cască de motociclist, e să nu gîndim cu capul altuia. Singura lună liberă de sclavie pe an oamenii și-o donează tipului cu cravată de la agenția de turism, lăsîndu-l să aleagă în locul lor. Și mai și plătesc pentru asta. O povestioară scurtă, de două-trei fraze, pregătește fiecare dintre enunțurile-ghiulea. Conceptul de personaj a explodat integral la Rodrigo Garcia. Textul grav, plin de imagini puternice care captează atenția, formulat la persoana a doua, are directețe maximă.

Cine sîntem și ce ne educă - sînt întrebările lansate de monologul Claudiei Ieremia. În timp ce își înfige atît de nostim macaroanele în cap, personajul își evocă tatăl în culori mocirloase. Universul familiei a fost și va fi totdeauna patetic. Dialogul dintre părinți și copii e născut mort. Părinții sînt surzi la ce spun copiii. Ca urmare, adulții nu vor asculta niciodată cu adevărat ce le transmit ceilalți. Cît din lumea în care trăim e convenție, cît natural și cît decizie conștientă? Drăcușorul lui Romeo Ioan propune răsturnarea mersului firesc al lucrurilor: să muncim pînă la vârsta de 15 ani, după care ne relaxăm. Nu ca acum: odată ajunși la momentul în care știm ce vrem, ne trezim gata sclavi, în caruselul lipsei de opțiuni.

Garcia e extrem, construiește imagini și reprezentări șocante. Toți cei prezenți pe scenă își rumegă revolta. Fiecare are o poveste pe care o dezbate alternativ. Subiectele lui intrigă, ca povestea copilului care omoară poneiul sau ca aceea a modului optim de socializare: bătaia. Despre care aflăm de la personajul lui Ion Rizea că echivalează cu un dialog: stă sub semnul agresivității, respingerii, e împotriva relației, dar reprezintă o formă de cunoaștere. E potop punitiv, dar totuși formă de manifestare a autenticului. Însă în lumea noastră nici agresiunea primitivă nu mai înseamnă act, ci reacție. Ne batem ca chiorii. Violența se exercită întîi asupra animalelor, apoi asupra oamenilor. În timp ce se joacă cu iepurașii drăgălași (puși să lectureze din Nietzsche), actorul taie un pește. Nu șochează, ci sporește din nou atenția.

Despre pești e vorba și în monologul Andreei Tokai, chintesență a întregului mesaj al lui Rodrigo Garcia. Sentimentul de sufocare se transmite direct, prin povestea peștelui pe care omul îl aruncă într-un ocean gol. Adică în acvariul din care se scurge apa. Monologul actriței colează senzațiile individului singur cu meciurile de fotbal care îl dezamăgesc, ca și toate relațiile interumane, și cu povestea sinucigașului ce refuză să dea explicații. Nu știu să fi văzut apariție mai bună a Andreei Tokai. O combinație de umilință și răbufnire, nevoie de distrugere și autodistrugere, demnitate amputată de orizontul îngust în care se bălăcește și apoi recîștigată în demersul de a înțelege lucrurile prin expresie frustă. Pur și simplu, unii oameni nu se potrivesc cu lumea. Orice prezență, încîntătoare la început, devine în timp insuportabilă. Rămînem în situația peștilor care nu pot respira și nici nu se pot învîrti la nesfîrșit în roata aberației, precum hamsterii în destinul-carusel.

Interzis accesul animalelor iese din categoria a plăcea/a displăcea. Te încînți de performanța actorilor. Aderi la revolta lui Rodrigo Garcia sau nu. Agreezi forma aceasta de teatru sau nu. Rămîne însă o certitudine: forța directeții și a discursului său exploziv nu are egal în teatrul românesc.