Subtilitatea tăişului: Tomahawk Technique, Sean Paul, 2012

Sean Paul Ryan Frances Henriques e nu doar un inovator în materie de melanj muzical, ci și deja un veteran al scenei mondiale. Apărut anul acesta, Tomahawk Technique e al cincilea său album și are două mari atuuri: primul e oferit de cele două hituri, Got to love you și She doesnʼt mind, difuzate și răsdifuzate pe toate canalele de profil. Al doilea rezidă în versatilitatea și adaptabilitatea sa aproape cameleonică, care îl ajută să scoată piese diverse și ușor de digerat, prin urmare ușor de vândut.

Tomahawk Technique nu se abate prea mult de la rețeta deja consacrată marca Sean Paul, și anume amestecul care are sau nu sens între reggae, dance și chiar electro-pop. Această combinație e ținută în funcțiune într-un soi de echilibru fragil, datorită exclusiv capacității cântărețului de a ignora destule convenții muzicale. Sunt conștient că o astfel de afirmație poate părea paradoxală în cazul muzicii etichetate cu facilul termen de „comercială”, dar susțin această părere cu ajutorul argumentului forte: vocea inconfundabilă a lui Sean Paul transcende stilurile și lasă catalogările inutile. E interesant să constat chiar și la acest al cincilea album surpriza pe care mi-o lasă de fiecare dată încercarea lui Sean de a cânta, ba chiar, într-un anume sens obscur, greu de descifrat, chiar reușita improbabilă a demersului. Hotărât lucru, dacă am face un test la întâmplare, luând orice jamaican de pe stradă și punându-l să îngaime ceva între hip-hop și rap, am ajunge la un debit și la un accent apropiat. Diferența majoră rezidă în timbrul vocal, cu marca inconfundabilă de foiță de trabuc înecată în rom și derulată apoi pe fast-forward prin îndelung exercițiu, din rațiuni comerciale. Și mai e ceva care ține tot de firea alunecoasă a artistului: capacitatea de a stâlci aproape orice cuvânt, făcându-l ininteligibil până și pentru cel mai fumat om de pe aleile lăturnalnice ale Kingston-ului. Faptul e cel mult amuzant și nicidecum supărător, pentru că nimeni sănătos la cap nu asculta un astfel de gen muzical pentru revelațiile cuprinse în nemărginitul logos al vreunui demiurg prins de chef. Totuși, în momentul în care, în piesa She doesnʼt mind, versul Iʼm an animal, animal se înțelege cât se poate de clar Iʼm an enema, enema, deja vorbitorii limbii defunctului Shakespeare se zvârcolesc de râs.

Trecând peste partea cu pseudo-versurile, de altfel asumate extrem de periferic, ajungem și la muzica propriu-zisă. Surprinzător sau nu, după cum am sugerat deja, piesele rezistă unei audiții serioase, lipsite de ifose, și cu atât mai mult unei experiențe de club, căreia i se adresează în principal. După cele două piese deja enunțate, care seamănă (mai ales cea de-a doua) destul de bine cu manelele dance românești care sparg piața occidentală, urmează Body și What I want, unde parcă Sean Paul își trage sufletul și se străduie să se dea jos din pat, probabil căutând șlapii de sub muntele de prostituate eșuate pe podea. Wonʼt stop constituie un vag progres, dar Dream girl schimbă registrul spre baladă (dance, desigur) și ne arată că albumul nu e lipsit de speranță, iar Hold on nu sună nici ea deloc rău. Succesul semnificativ e înregistrat de piesa How deep is your love, unde greul e dus de Kelly Rowland, care are voce și nu se sfiește să o folosească, spre deosebire de Sean Paul, care are marele merit de a nu interveni prea mult peste ea, eventual doar cu câte un yo, girl! Finalul albumului e înecat nefericit în banalitatea și monotonia generate de lipsa de chef a lui Sean Paul, dar chiar ultima piesă, apărută încă de anul trecut pe albumul cântăreței de limbă franceză Tal sună foarte bine. Din nou de domeniul evidenței, se dovedește pentru a câta oară că Sean Paul cântă foarte bine când se ocupă de partea cu cântatul efectiv altcineva, de preferință o femeie.

Redevenind serioși și ieșind din atmosfera de petrecere pe care, să admitem, muzica lui Sean Paul reușește să o inducă ‒ și, până la urmă, acesta e unicul său scop ‒ ne permitem să-i facem o mică și umilă sugestie pentru următorul album: să renunțe la orice urmă, la orice încercare de vers. În fond, deja are câte două-trei distribuite pentru fiecare piesă, nu ar fi o tragedie într-atât de mare dacă acestea ar dispărea cu totul, asemeni unor câini dingo deja bătrâni și șchiopi, rămași fără prietenii lor, aborigenii. Dacă artistul jamaican ar urma această sugestie și ar mai colabora și cu, să zicem, Costi Ioniță, pot paria orice sumă că rezultatul ar fi nu doar un succes de piață nebun, ci și revoluționarea completă a spectrului muzical. Nici nu mai are rost să spunem că dacă ar adăuga instrumentarului și o imensă orgă medievală, s-ar naște din spirit vreun nou Bach, de data asta bicefal.