Still Dance/ Dans nemișcat

credit foto: Irina Stelea

De la primul pas peste pragul camerei  de hotel îți asumi responsabilitatea celui care sfâșie intimitatea. La început nu știi nici măcar a cui, rămâne să descoperi: cine e tipul mascat cu un pistol cu apă în formă de penis, care te invită înăuntru, cine e tipa în rochie albastră și cu păr negru, lung, care zace în cadă în timp ce sonorul televizorului invadează baia? Pe măsură ce timpul trece, îi urmărești curios, vag jenat, conștient că împarți cu ei ceva ce ar trebui să fie numai al lor, dar odată intrat în joc îi cauți cu privirea, îi privești în ochi atunci când se uită la tine, îi lași să te atingă atunci când corpurile lor se rostogolesc prin cameră pe lângă corpul tău. Nici nu știi când ai devenit din privitor privit și din martor, participant.

Scena 1. În baie, femeia alunecă tăcută centimetru cu centimetru pe suprafața căzii, nelăsându-te să-i vezi chipul. Soundtrack: sonorul televizorului deschis, pe care el mută canalelele -de la interviuri inepte la desene animate, totul nu e decât un zgomot care agresează. Pe tine, cel care o privește, pe ea, cea a cărei intimitate e dublu invadată: de privirile tale, străine, de zgomotul unei lumi exterioare parazitând solitudinea.

Scena 2. Cei doi ies pe balcon. Odată cu ei vezi orașul de la etajul al 15-lea. Mașinile sunt un șarpe colorat târându-se pe ciment, clădirea din stânga  (Teatrul Național) e în șantier, iar în părculețul din față oamenii se văd ca niște furnici mișunând pe lângă statuia-monstru care parazitează spațiul verde. Cei doi încep apoi să se miște lent pe cimentul balocnului, lipindu-se de geamul camerei, privindu-te prin el. Îmbrăcați în hainele lor viu colorate, par niște pești exotici într-un acvariu din sticlă și oțel. Prizonieri de lux. Deodată, încep să te privească fix, insistent, până când te întrebi dacă nu cumva tu ești peștele din acvariu?

Scena 3. Ea apare din baie cu panglici legate de încheieturile mâinilor și ale picioarelor. Leagă capetele panglicilor de încheieturile și gâtul lui, astfel încât fiecare mișcare a unuia dintre ei antrenează noi mișcări de răspuns din partea celuilalt. E imaginea metaforică a cuplului în mișcare. În timp ce dintr-un Iphone legat la boxe curge Ne me quittes pas cântat întâi de Jacques Brel, apoi de Nina Simone, cei doi se mișcă dintr-o cameră în alta, alunecând pe podea în poziții complicate, corpuri legate prin fire aproape nevăzute unul de altul. Corpurile lor alunecând printre corpurile spectatorilor, atingându-le uneori, sprijinindu-se pe ele, așa cum ne sprijinim unii de alții ca să mergem mai departe, ca să putem trăi tot ce avem de trăit. Un fel de solidaritate se instalează, împărțirea spațiului, a aerului, a muzicii creează textura acesteia, care se construiește odată cu fiecare minut petrecut împreună. De pe o noptieră, o mică fotografie a Gabrielei cu câinele ei ne zâmbește tuturor...

Mai sunt, desigur și alte scene, mai sunt momente de trecere, mai sunt și situații create de mișcarea fiecărui spectator în spațiu, totul se recompune în funcție de fiecare participant la această experiență plină de surprize. Ceea ce surprinde mai mult decât orice este chiar economia de mișcare, lentoarea gesturilor celor doi dansatori, felul în care ei gestionează strict energia, întorcând-o parcă spre interior. Ceea ce ți se transmite, de fapt, este o uriașă singurătate, în ciuda încercării de a simula conectarea. O izolare a fiecăruia dintre cei doi într-o realitate paralelă, o coborâre în propria ființă hrănită de o uriașă melancolie, instalată precum o lungă convalescență.

Coregrafia senzațiilor provocate spectatorilor e mai importantă aici decât gestionarea mișcărilor de dans propriu-zise, reduse la minimum.

***

Camera 1306 - I Am Myself* reia într-o formulă de interior experimente care au așezat dansul într-o poziție reflexivă, fără precedent în epoca modernă. Modificările ontologiei mișcării s-au reflectat începând cu anii 90, dar mai ales după 2000 în opera unor dansatori precum Jerome Bel sau Vera Mantero.  Aici, energia kinetică este înlocuită cu o ”melancolie” de esență modernă (Lepecki)** care subminează și redefinește statutul dansului ca artă.  ”...inserția nemișcării în dans, aplicarea diferitelor modalități de a încetini mișcarea și timpul, sunt propuneri puternice ale unor moduri diferite de regândire a acțiunii și a mobilității prin performarea unor acte-de nemișcare (”still-acts”, conform Nadia Seremetakis) în loc de mișcare continuă.” (Lepecki, 15).

Spectacolul lui Cosmin Manolescu vine în continuarea puținelor demersuri locale de  chestionare a rolului mișcării în definiția dansului, așa cum s-a modificat ea în ultimul deceniu. Camera 1306 - I Am Myself pune în centrul atenției corpul aflat într-un spațiu privat, mută accentul pe subiectivitatea performerului și, în același timp, schimbă poziția privitorului din cea de spectator în cea de voyeur ce violează intimitatea, o transformă  - prin simpla sa prezență - în spectacol și modifică permanent pe parcursul reprezentației raporturile de forțe din interiorul acesteia. Demersul lui se înscrie deci în direcția coregrafiei experimentale care cultivă still-act, ca singura modalitate de a cartografia corect tensiunile subiective și de a favoriza reflexivitatea, în detrimentul agitației continue a corpului în scenă, care este așteptată în mod tradițional din partea dansului.

Spectacolul-instalație Camera 1306 - I Am Myself propus de coregraful Cosmin Manolescu este și o creație durațională - el este jucat ”în buclă” pentru mai multe grupuri de spectatori timp de 12 ore în zilele care urmează (premiera  a avut loc pe 9 iulie, iar următoarele spectacole în 13 august și 24 septembrie, între orele 4 pm - 4 am). Nu numai spectatorii modifică textura spectacolului, ci și lumina de afară, trecând de la zi la noapte, și zgomotele orașului, care e și el o ființă vie. Avem de-a face cu un material viu, în continuă modelare și transformare.

* Camera 1306 - I Am Myself- Concept: Cosmin Manolescu
coregrafie & interpretare: Catrinel Catană & Cosmin Manolescu

management & comunicare: Ștefania Ferchedău// producători: Fundația Gabriela Tudor & Centrul Național al Dansului București// partener asociat: Hotel InterContinental București

cu sprijinul: Cullberg Ballet (Stockholm) și Asociația 4Culture (București) în cadrul Wild Cards - Jardin d’Europe, Centrul de Cultura „George Apostu” (Bacău)

**André Lepecki - Exhausting Dance. Performance and the Politics of Movement, Routledge, New York, 2006