Something old and something new...

Jurnal de selecționer (partea a doua)

Numit din inerție "prima scenă a țării", cu un clișeu care a avut foarte rar acoperire în fapte, Naționalul bucureștean deschide noua stagiune cu un spectacol "numai bun de măritat": "Toți fiii mei" de Arthur Miller, în regia directorului teatrului, Ion Caramitru. Conform zicalei "something old and something new, something borrowed, something blue", montarea are și ceva nou (decorurile contemporane ale lui Dragoș Buhagiar, muzica puțină, dar bună a lui Vlaicu Golcea și proiecțiile video ale lui Daniel Gontz) și ceva vechi (traducerea interbelică a lui Alf Adania ) și ceva albastru ( luminile lui Chris Jaeger) și ceva "de împrumut", respectiv metoda de joc stanislavskiană. Numai că traducerea ar fi trebuit împrospătată serios, iar metoda de joc ar fi fost cu adevărat valabilă dacă era hrănită pe dinăuntru de o nouă energie, care să corespundă timpurilor în care trăim. Spectacolul e deci numai bun de măritat, dar odată ajuns în sală publicul s-ar putea trezi cu o mireasă mai puțin arătoasă decât părea în "noaptea nunții" de la casa de bilete.

foto: Augustin Bucur

Dar să începem cu începutul. Piesa care a relansat cariera de dramaturg a lui Arthur Miller în 1947 a avut premiera românească un an mai târziu, în 1948, fiind pusă în scena Naționalului de Dinu Negreanu în decorurile lui Liviu Ciulei. Acestea, așa cum apar în albumul "Cu gândiri și cu imagini", recent publicat de editura igloo, seamănă destul de mult cu cele de pe scena Naționalului din 2009. E vorba tot de o construcție în cheie realistă - proprietatea familiei ce se află în centrul poveștii - numai că dispunerea în scenă a casei moderne, destul de luxoase, cu pereții exteriori decorați cu piatră, a familiei Keller este ușor diferită în viziunea lui Buhagiar, iar detaliile, respectiv piscina și obiectele ce decorează terasa, aparțin vremurilor de azi. Privind însă construcția modernă, curajoasă, imaginată de Ciulei - pentru o piesă scrisă cu numai un an înainte - îți dai seama că anii 40 erau vremuri în care teatrul românesc se dovedea la curent cu ceea ce se întâmpla în lume și avea ambiția de a rezona cu teatrul mondial. Așa cum nu se mai întâmplă la fel de des azi.

La 60 de ani după momentul scrierii textului, "Toți fiii mei" încă ar putea prezenta interes pentru publicul din România, ba poate chiar și pentru cel american, dat find dezastrul financiar recent provocat de împingerea până la ultimele consecințe a vriei consumerismului. Cu condiția însă ca temele care ar putea avea ecou azi să fie redescoperite și tratate ca atare de o nouă montare. În noul spectacol de la Național, după o introducere extrem contemporană, figurând cu ajutorul proiecțiilor video, a luminii și a muzicii coșmarul de care Kate Keller va pomeni mai târziu (dar care le poate părea unora și o aluzie la atacurile din 9 septembrie, mai ales că premiera a avut loc la numai trei zile după aceasă dată) ritmul devine unul mai mult decât pașnic, iar tensiunile dintre personaje nu se fac simțite deloc. Traducerea schematică și neadusă la zi sporește senzația de întoarcere în timp, iar actorii se "încălzesc" destul de greu.  Până spre încheierea primului act avem parte de o mică dramă burgheză în care mama nu e de acord ca fiul să se căsătorească cu logodnica fratelui său dispărut în misiune. Actori cu experiență, Sanda Toma  (Kate Keller) și Victor Rebengiuc (Joe Keller) își construiesc parcă singuri rolurile, în schimb tânăra pereche Chris (Dragoș Stemate ) și Ann Deever (Costina Ciuciulică - încă un nume care se cere schimbat cu unul de scenă, cum se întâmplă în lumea normală, mai ales că purtătoarea lui ar putea face o carieră bună, fiind nu numai frumaosă, ci și talentată) ezită și nu reușesc să transmită nimic despre presupusa lor poveste de dragoste. E ca și cum s-ar fi întâlnit prima dată aici, în scenă, cu misiunea de a se săruta în public, iar când fac asta cu adevărat momentul e jenant și pentru ei și pentru public. Din fericire amândoi sunt, de fapt, actori talentați și, pe măsură ce înaintează în impasul tragic imaginat de Arthur Miller, ies la lumină și devin nu numai decorativi, cum sunt la început, ci și transfigurați de adevărurile pe care le descoperă.

foto: Augustin Bucur

Povestea industriașului care a trăit "the american dream", devenind dintr-un ins fără școală un proprietar de fabrică îmbogățit de pe urma războiului, dar și acuzat că ar fi furnizat armatei cilindri defecți care au dus la moartea a 21 de piloți este un bun exemplu de piesă "cu morală". Discursul ei despre responsabilitatea socială și despre prăpastia dintre generații care se adâncește și mai mult când intervin schimbări sociale majore ar putea da de gândit societății românești actuale, care se confruntă cu dileme similare - sau, mai bine zis, evită să se confrunte cu ele. Suntem și noi acum în stadiul în care capitalismul fără scrupule face regulile, în care acumularea de capital se face pe orice căi și fără nici o regulă, în care învingătorii iau totul, iar banul anulează orice problemă morală. Dar dacă există la noi o generație care declară sus și tare că "a făcut totul" pentru copiii săi și pe care acești copii o reneagă acum, rușinată de mijloacele pe care le-a folosit, aceea este generația care a admis ca un regim absurd să supraviețuiască peste măsură. E prea devreme ca generația noilor îmbogățiți de după decembrie 1989 (dintre care unii sunt "moșteniți", e drept, de la fostul regim) să ajungă la vremea judecății propriilor fii, dar e bine că piesa le dă un avertisment, chiar dacă prea puțini vor fi aceia care vor înțelege cu adevărat mesajul ei. Când Joe Keller strigă la fiul lui care tocmai a descoperit că tatăl său e un criminal "tot ce am făcut a fost pentru tine", replica e zguduitoare prin neînțelegerea ontologică pe care o proclamă, însă nu are ecoul pe care ar fi meritat să-l aibă. Din fericire, calitățile piesei, precum și cele ale actorilor, devin evidente în partea a doua a spectacolului, iar accentele tragice puse mai întâi de Sanda Toma (într-un memorabil discurs despre negarea vinii), apoi de Victor Rebengiuc în scena explicației cu fiul său, care îl face să înțeleagă în sfârșit semnificația propriei fapte, anume că piloții morți din cauza lui "erau cu toții fiii mei", sfârșesc prin a provoca "descărcarea" necesară într-un public destul de puțin ținut în priză până atunci. Contribuie la aceasta și imaginea finală, aceea a crucilor care apar în casa ale cărei perdele se ridică deodată, la plecarea tatălui care își va lua viața. Dacă intervenția regizorală ar fi fost mai consistentă și nu s-ar fi consumat numai în acest final (căruia puteau să-i lipsească "zorzoanele", adică veșnicul fum de scenă și mai ales ridicarea steagului american în tonurile imnului SUA- fiindcă această alegere reduce simbolul numai la lumea americană) spectacolul ar fi avut de câștigat. Pe lângă absența acestor intervenții și folosirea exterioară, neasumată, a mijloacelor multimedia, care "dau bine" și atât, problema montării este  că nu are acea armătură care să susțină pe dedesubt forța fiecărei scene, iar actorilor nu par să le fie clare motivațiile personajelor lor. Reechilibrează situația, cum spuneam, performanțele experimentaților Sanda Toma și Victor Rebengiuc, cărora li se alătură Dorin Andone (doctorul Jim Bayliss) cu un emoționant discurs despre răul pe care îl pot provoca banii, discurs care îl face să semene cu un alt doctor celebru, de sorginte cehoviană.

foto: Augustin Bucur

Forma modernă, atractivă, a spectacolului și distribuția sa cu nume grele sunt atuurile ce recomandă montarea, făcând-o să semene, cum spuneam la început, cu o mireasă dorită. Cu siguranță "căsnicia" cu publicul va dura multă vreme, dar câte căsnicii nu durează având doar o bună aparență, nu și esența care să le deosebească de altele și să le facă să conteze cu adevărat?