Şi acum despre satrapi

Nici vorbă de inocența și serenitatea din „Hoții”, de irlandezul Conor McPherson, într-o altă producție, cuprinsă și ea în microstagiunea de la București a Teatrului 74 din Tg. Mureș: „Vestul singuratic”. Scrisă tot de un irlandez - deja celebru -, Martin McDonagh, piesa a fost montată de același Cristi Juncu. Regizorului pare să-i lipsească gena agresivității scenice prezente în exces la mulți alți regizori români. Lui îi ies mult mai bine textele cu ticăloși simpatici decît cele cu satrapi complet dezumanizați. În „Vestul singuratic”, registrul e cu totul diferit față de „Hoții”: violență, hîrîială interumană, încordare și machism. Piesa e aspră și corozivă în limbaj, gesturi, atitudini și relații. În lumea descrisă de McDonagh fiecare se păstrează în conflict cu toți ceilalți, de la vecini pînă la frați. Compasiunea, iubirea față de aproape sunt concepte extraterestre. Și în „Vestul singuratic”, ca și în „Hoții”, lucrurile nu se spun, ci sunt semnificate prin mijloace pur dramatice. Nici vorbă de teorie: doar acțiuni din care se conturează o agasare continuă, plus deriva care macină orice bornă morală. Regizorul alege ca purtătorii de sens scenic să fie exclusiv cele patru personaje distincte, bine construite și relațiile dintre ele.

Doi frați se ceartă întruna. Acreala generată de conflictul lor se reportează pe fiecare dintre zilele următoare. Disputa nu pornește de la vreun motiv tragic, ci de la o colecție de șicane și frecușuri care le încarcă viața de toxicitate inumană. (Fix ca în societatea românească, dacă ar fi să cădem în moda comparațiilor facile.) Unul dintre frați și-a omorît tatăl. Celălalt a tăcut mîlc și drept mulțumire și-a făcut acte de proprietar peste casă. Lumea lor, a derivei, băuturii și trecerii timpului în zadar, e lipsită totalmente de repere umane. Dinamica socială a comunității din care cei doi fac parte, unde paricidul s-a banalizat, se urzește doar din lipsă de comuniune și comunicare. Decalogul s-a inversat aici, în această societate irlandeză restrînsă. Nici un considerent etic nu impune respect. Nici un scop înalt nu face două parale. Umbra de umanitate refuză să se închege, idealurile par o veșnică maioneză tăiată. Cei doi frați locuiesc unul cu celălalt ca la închisoare, șobolani care se luptă nu contează pentru ce (de regulă, băutură și chips-uri). Unul din ei evadează în cîte o mică pasiune de colecționar. Celălalt - în marea pasiune de a distruge. „Fraternitatea” lor cinică e un iad coroziv, care îi stoarce picătură cu picătură.

Cu tot limbajul și relațiile lor imunde, personajele concepute de Cristi Juncu rămîn totuși simpatice prin umorul construit latent în planul al doilea. Dincolo de aparențele brutale, Juncu urmărește un crescendo al situațiilor tipice pentru rutina distructivă a celor doi. Automatismul fraților de a se înfunda unul pe altul - singurul scop al existenţei lor -, devine recognoscibil pentru public și, de la un moment încolo, generator de umor. Imposibil ca personajele lui Nicu Mihoc să nu aibă acroș la public! Evident, umorul se fundamentează și pe abilitatea actorului de a-l închega în fratele mai pămpălău și mai înverșunat, dar totuși umanoid prin pasiunea de a acumula (casă, aragaz etc.) și prin aceea de colecționar de statuete biblice. Recurența atitudinilor tipice, unde unul dintre frați o încasează mai des, iar celălalt demolează cinic și glacial-superior orice tentativă umană, sfîrșește prin a deveni rizibilă. În interpretarea lui Claudiu Istodor, al doilea frate, de o ticăloșie rece și asiduă, are preeminență absolută asupra răului. Paricidul poate fi oricînd urmat de fratricid, cum lasă să se înțeleagă și sfîrșitul.

Preotul satului, contrapunctul – într-o măsură asezonat -, al acestei lumi fără umanitate, se vede condamnat să păstorească o „turmă” unde paricidul e sport general, iar iubirea de aproape - ultima dintre posibilități. Puritatea, diferența, alternativa nu-și găsesc locul în comunitatea descrisă de Martin McDonagh. Nici un mesaj uman sau divin nu ajunge la personaje. Confuzia preotului e excelent jucată de Theo Marton, cu aerul său sincer neputincios și buimac, confuzat de faptul că întîmplările din jur, sub nivelul minim al comportamentului uman, îi depășesc capacitatea de a înțelege și ajuta. Enoriașii săi dezvoltă și aglomerează o răutate gratuită, doar for fun. Fatalmente depășit și consolîndu-se mai tot timpul bachic, preotul sfîrșește prin a se sacrifica pseudo-cristic pentru ispășirea păcatelor din societatea măcinată de crimă și pentru transformarea celor doi frați. Rezultatul? Dacă pînă atunci aceștia nu știau cum să se mai împungă, acum se confesează: fiecare a distrus tot ce îi era drag celuilalt. Doar că atunci cînd setul de valori fundamentale lipsește, pura gimnastică a gestului nu aduce nimic. Spovedania urmează aceeași uzură a demagogiei.

În această societate apare o singură prezență feminină care ațîță glumele bărbătești și poftele mai degrabă standardizat masculine ale fraților: fata dură – cum altfel? -, care vinde băutură tuturor. Serenela Mureșan o construiește ca pe un fel de Artemis intangibilă a comunității, fruct al durității din jur, făcută să supraviețuiască în genul acesta de relații sociale. Singurul filon unde cremenea ei feminină se înmoaie e sensibilitatea față de preot, de bunătatea și cauza sa disperată. În asemenea scene, unde mizează pe ambiguitate și contraste, Serenelei Mureșan îi reușesc momente emoționante.

Ca întotdeauna, regia lui Cristi Juncu a pus accent în primul rînd pe interpretare. Spectacolul, o idee cam lung, rămîne unul dintre posibilele studii teatrale asupra răului de azi.