Shutter Island (2010)

Regia: Martin Scorsese

Probabil că o bună parte dintre cei care au văzut Shutter Island după ce au aruncat o privire peste trailer au intrat în cinematograf cu vagi presimţiri sumbre. De la Cape Fear încoace, nimic din ceea ce făcuse Scorsese nu arăta aşa de convenţional. Doi detectivi (Leonardo Di Caprio şi Mark Ruffalo) pe o insulă ce găzduieşte o facilitate corecţională, un mister, o conspiraţie: datele problemei păreau material de film ieftin. E adevărat, scepticii ştiu că nu trebuie să te încrezi într-un trailer: Antichristul lui Lars von Trier arată ca un thriller dacă îi vezi trailerul. E cumva în firea unui trailer să accelereze viteza evenimentelor, astfel că puţine filme, văzute integral, ţin pasul cu viteza la care au fost descompuse iniţial, în scopuri publicitare. Aceasta e şi impresia care ţi-o lasă Shutter Island în cele două minute de prezentare: sumbru şi accelerat. Ciudat sau nu, publicul a răspuns favorabil acestei promisiuni a unui Scorsese dinamic şi creator de tensiune şi Shutter Island a surclasat zilelea acestea orice film concurent în privinţa încasărilor. A fost nevoie eventual de o lansare la Berlinală, în afara competiţiei, şi filmul a obţinut un plus de credibilitate, de care avea şi nu avea nevoie, în condiţiile în care Scorsese primise un Oscar târziu în 2007 pentru The Departed şi un premiu pentru întreaga activitate la Globurile de Aur de anul acesta. Un lucru e clar, nu mai putea fi în joc cariera lui de regizor, cum era spre finele anilor 70, sau prestigiul lui, cum ar fi putut unii să se îngrijoreze, văzând Cape Fear. Implicat în proiecte de restaurare a clasicilor americani pe care îi iubeşte declarat, după un Oscar pe care l-a pierdut de prea multe ori nemotivat, singura întrebare care părea la locul ei era, mai poate Scorsese să regizeze un film clasic?

Ei bine, acest răspuns va trebui amânat pentru un film ulterior, fiindcă Shutter Island e mai puţin un film care să intre într-un gen anume şi mai mult un exerciţiu de descompunere a unui gen. Evident, pentru a-l judeca ca atare, trebuie să-l vezi, să-i vezi mai ales finalul, neaşteptat pentru unii, previzibil pentru alţii. Apoi, când soluţia intrigii poliţiste se dezvăluie, lucrurile nu mai sunt atât de simplu de etichetat. Povestea, cu siguranţă, a mai fost spusă şi transpusă pe ecran. Pe de altă parte, e evident că textul pe care se bazează filmul, romanul cu aceeaşi nume al scriitorului Dennis Lehane, e scris într-o perioadă în care spectatorul e obişnuit şi poate uşor obosit de soluţiile facile. De aceea atât Lehane, cât şi Scorsese au căutat, fiecare în felul lui, să submineze exact genul de text pe care îl aleseseră în original. Cartea lui Lehane (pe care nu am citit-o) e în opinia autorului, atenţie, un intenţionat şi ironic amestec de literatură de consum (pulp), literatură poliţistă şi gotic retratat cu sensibilitatea secolului XXI. Scorsese nu a putut rezista tentaţiei şi a introdus propriile lui citate: una dintre secvenţele în care cei doi agenţi sunt conduşi în incinta fortăreţei e clar o trimitere la începutul lui The Shining al lui Kubrick. Dar nu doar de citate este vorba: o bună parte din film te duce cu gândul la acele filme pline de teorii conspirative, produse refulate ale Războiului Rece: cui nu i-a trecut prin cap, în ciuda trimiterii explicite la nazism din Shutter Island, The Manchurian Candidate al lui Frankenheimer, atunci când un personaj îi pomeneşte agentului curios despre experimentele care se fac pe insula Shutter pe creierul pacienţilor, experimente în urma cărora subiecţii îşi pierd voinţa şi devin unelte criminale în mâna cui îi programează? Iar Scorsese face foarte bine jocul celor care sunt dispuşi să creadă că se află într-unul din filmele paranoice ale anilor 60, introducând personaje bizare (printre ele, un doctor de origine germană cu pretinse legături naziste, interpretat de veteranul Max von Sydow), accentuând faptul că detectivii se află, discret, tot timpul sub supraveghere şi bifând toate locurile comune ale genului (într-una dintre secvenţe, după ce pleacă precipitat, unul dintre agenţi se întoarce, pentru a descoperi că este urmărit cu privirea de misteriosul doctor psihiatru care pare că stăpâneşte insula). Dar, în final, toate aceste locuri comune ale unui gen semi-defunct se dovedesc doar puncte subversive introduse de scenariu pentru a se ajunge la soluţia finală, care e de cu totul altă factură.

Aşadar, Scorsese urmează două piste simultan, nu însă fără a-i preveni pe cei atenţi la detalii. Shutter Island e evident un film cre e construit după regulile moderne ale romanului poliţist: să arăţi cititorului, în esenţă, spectatorului, tot atât pe cât îi ascunzi. Să revenim la trailer: biletul pe care îl găseşte protagonistul, Teddy Daniels, are inscripţionat pe el unul dintre textele care apăreau pe afiş îninte ca filmul să fie lansat: „Who is 67?” („Cine e 67?”) şi doar atât. Văzând filmul, e evident că secvenţele din trailer provin dintr-o variantă timpurie a filmului, întrucât în Shutter Island pe bilet apar două mesaje, unul cu acelaşi „Who is 67?” şi altul făcând referire la o misterioasă „Law of Four” („Legea celor patru”). E evident că pentru Scorsese e important să plaseze cât mai multe jaloane pentru memoria spectatorului, sub forma unor detalii care, o dată reamintite, refac povestea adevărată, ascunsă de desfăşurarea abilă a scenariului. Nu poţi să nu remarci ritmul diferit în care evoluează povestea: accelerat, atunci când vine vorba de periplul prin fortăreaţă, uneori cu instantanee aproape fotografice, dar lent atunci când vine vorba de conversaţii, de accentul pus pe anumite detalii, pe anumite elemente care ar trebui să ofere indicii. Deşi scenariul nu oferă, la urma urmei, replici memorabile, ci mai degrabă se învârte obsesiv în jurul aceloraşi motive, Scorsese lasă loc mai ales acestor paşi prin care spectatorul se apropie (după caz, se îndepărtează) de adevăratul fir al poveştii. Profilul filmului depinde, în final, de toleranţa fiecăruia la dezvăluirile finale, dar fără îndoială că Shutter Island e un exemplu excelent referitor la cât să oferi şi cât să ascunzi din mister pentru a ţine în suspans un spectator cu o poveste pe care, de altfel, o mai auzise.