SexploiTIFFation (TIFF, ziua a şaptea)

Smukke mennesker (Nothing’s all bad), Danemarca, 2010, Mikkel Munch-Fals: Semi-sexploitation danez, Smukke mennesker (Nothing’s all bad) e unul dintre acele filme la care ai toate şanse să pleci după 10 minute din peliculă sau să-l savurezi până la sfârşit cu gura căscată şi, pe alocuri, râsete în pumni. Jumătate vorbind despre uman şi deviaţiile lui, jumătate de un cinism dus în zone care-l fac pe alocuri inconfortabil, primul lung metraj al danezului Mikkel Munch-Fals aduce aminte, ca stil de abordare şi subiect de Happiness sau Storytelling, filmele lui Todd Solondz de acum ceva mai bine de zece ani. Amuzant, negru şi halucinant de neortodox în subiectele abordate, Smukke mennesker spune poveştile separate a patru personaje ieşite bine de tot de pe coordonatele a ceea ce s-ar putea numi normalitate. Ingeborg e o femeie de vârsta a treia căreia îi moare soţul chiar în ziua pensionării ei, cu ceva nevoi sexuale şi sociale nesatisfăcute, iar Anna e o profesoară care nu poate trece peste urmările fizice ale mastectomiei suferite, ajungând, într-un sfârşit, să joace în filme porno de nişă din categoria, scuzată-mi fie expresia, Humping a handicapped. Urmează bărbaţii, nici ei, la rândul lor, nefiind prea mari fani ai unei sexualităţi tocmai cuminţi: Anders nu-şi poate stăpâni pornirile de masturbator public şi va încerca, într-un final, să se debaraseze de obiectul pasiunii sale de neoprit, iar Jonas e o tânără păpuşă masculină care, din nou să fiu scuzat, nu prea face discriminări sexuale între chestiunile cu puls din jurul lui. Deşi se bucură de interpretări excelente din partea tuturor celor patru actori principali, Nothing’s all bad nu e tocmai o capodoperă. Reuşeşte, în schimb, să  ne arate potenţialul unui regizor tânăr, pus pe treburi dubioase şi plăceri vinovate mai mult decât tentante cinematografic şi să vorbească despre sexualitate şi singurătate într-un mod coerent, amuzant, condimentat cu puţin teribilism care dă bine şi, desigur, cu deja celebrele la TIFF mutilări genitale. Iar scena de sfârşit a filmului e una care ar fi meritat orice aşteptare. Nu vă zic mai mult de teamă să nu vă stric surpriza, dar vă vând, totuşi, un pont: cred că trebuie neapărat să fii uns cu alifiile unui Harmony Korine în momentele de mare inspiraţie (termen valabil aici şi în sens fiziologic) ca să gândeşti o asemenea bizarerie situaţională şi umană.

SM Rechter (Judecătorul sadomasochist), Belgia, 2009, Erik Lamens: E clar: roba de judecător nu se prea potriveşte, cel puţin în accepţiunea generală, cu biciurile, ceara fierbinte, acele introduse în sfârcuri sau alte părţi ale corpului exploatate în mod uzual într-un mod diferit pentru obţinerea plăcerii sexuale. E prejudecata peste care magistratul Koen Allegaerdts reuşeşte să treacă atunci când, în mijlocul unei teribile depresii, soţia sa îi mărturiseşte că se simte atrasă încă din prima sa tinereţe de sadomasochism şi îi pune în faţă două opţiuni: divorţul sau explorarea sinceră a opţiunilor sale sexuale în sfârşit mărturisite. Pivniţele întunecate, arsenalele de lanţuri, biciuri, lame şi alte minunate invenţii à la maestrul Jigsaw, personajele cu nume şi figuri scoase din cotloanele celor mai dubioase site-uri pornografice de pe marele net devin, pe parcurs, lucruri comune pentru Koen şi Magda, în timp ce femeia vrea să meargă tot mai departe pe drumul BDSM-ului. Desigur, problema apare atunci când opinia publică află de „escapadele” sexuale ale lui Koen într-o lume în care în loc de dosare, procese, martori şi avocaţi, lucrurile obişnuite din jurul lui sunt instrumentele kinky, beciurile, peştii şi violatorii. Filmul nu se vrea atât o critică socială şi un îndemn acut la open-mindness, ci vorbeşte mai degrabă, într-o cinematografie destul de cuminte, făcută parcă după manual, despre limite, despre viaţa de cuplu şi despre depăşirea primelor pentru salvarea celei de-a doua. Belgianul Erik Lamens îşi ia, în primul său lung metraj menit difuzării cinematografice, o rezervă în câteva cadre explicite şi în nişte scene care cerşesc lacrimi de la persoanele pasionate de crize familiale, cearcăne şi mâini în cap, ca lumea să nu plece din cinematograf zicând că a văzut un film plat, nu prea bine jucat şi terminat cu graţia unui fasonator mecanic (a.k.a. drujbist) prins în mrejele lui Bachus.

Big tits zombie (Zombie cu ţâţe mari), Japonia, 2010, Takao Nakano: Din rândurile noului curent japonez al exploitation-urilor făcute cu banii de două beri şi-un sake, TIFF-ul a adus anul acesta la Cluj povestea unei bătălii dintre stripperiţe şi zombie pe seama căruia se poate spune clasicul „atât de prost, încât e bun”. Cred că nu se gândeşte cineva că filmul excelează în vreun fel în materie de plot. În mare, e vorba despre nişte dansatoare exotice care găsesc, într-un perete al vestiarului lor, o intrare spre un spaţiu secret, unde una dintre ele reuşeşte să pornească invazia zombie printr-o incantaţie găsită într-o Carte a Morţilor din secolul XVI. Ce urmează e o înşiruire de bătăi cu gagici (chestiune recurentă la Takao Nakano, care are în spate un trecut de promoter al wrestling-ului girl on girl), vintre scoase la aerisit şi mâncate cu beţişoarele, nişte prim planuri cu sâni stropiţi cu sânge în slowmotion, un vagin cu dinţi care scuipă flăcări, câteva omagii aduse spaghetti-westernurilor, CGI ieftin, efecte gore care ar jigni şi un maiaş şi umor involuntar demn de un produs pop art umplut cu organe de gelatină. În rest, chestiune absolut stupefiantă şi singura care m-a făcut să râd pe tot parcursul filmului: nimeni nu se miră pentru niciun moment de existenţa morţilor vii şi nu se întreabă de ce şi de unde au venit, de parcă zecile de putrezi şi pansaţi care gem de foame şi îşi întind mâinile, gurile, sau intestinele-tentacule spre tine ar fi un grup de copilaşi veniţi să cumpere îngheţată. Cu scene de luptă fascinant de prost coregrafiate, avându-şi precursorul în manga şi un potenţial de generare a unui cult cât se poate de mare, Zombie cu ţâţe mari e imaginea perfectă a unui fenomen în plină desfăşurare şi nu e de mirare că intră cam în toate maratoanele exploitation din marile cinematografe ale lumii. Minciuna comercială din titlu s-ar putea, însă, să nască frustrări sau, mai rău, mişcări de stradă ale celor care vor observa dezastrul: tâţele nu sunt nicidecum mari, ci ar putea fi catalogate, după mine, ca fiind absolut normale.