Sensul pozitiv al sarcasmului

"Pyramus și Tysbe 4 you", regia Alexandru Dabija, Teatrul Odeon

Totul începe cu un grup de doamne intrând în scenă pentru a da formă și consistență unei uriașe ironii: o distribuție feminină pentru roluri shakespeariene consacrate drept masculine, rolurile simpaticilor tâmplari din "Visul unei nopți de vară" care se adună într-o poieniță și repetă o piesă ca să o prezinte la nunta regelui. Frumusețea naivității întruchipate e sursa principală de comic în această celebră bucată de teatru în teatru plasată de Shakespeare la finalul "Visului unei nopți de vară".

Ce a visat regizorul Alexandru Dabija în această vară este rescrierea acestui fragment împreună cu un tânăr traducător, Andrei Marinescu, și repetarea lui pe scenă în patru variante care să se constituie într-un comentariu acid asupra stării teatrului românesc. Este tot un teatru în teatru, însă unul care scoate așa, ca din joacă, cum ai scoate un as din mânecă exact când jocul pare să se fi terminat, o armă fină și periculoasă: ironia. Acum, pentru lumea teatrului, sarcasmul lui Alexandru Dabija e binecunoscut și multă lume l-a încercat pe propria piele, fie că s-a prins, fie că nu. Însă complet neașteptat aici este felul în care acest sarcasm, ce poartă de obicei în esența lui ceva amar, vibrând a dezamăgire, capătă un sens pozitiv și devine o lecție. O lecție atât pentru aceia care s-au molipsit de "platitudinile și solemnitățile criticii", cum le spunea Constantin Noica, cât și pentru aceia care se iau mult prea în serios doar pentru că au ocazia să urce pe o scenă. Foc încrucișat!

Așa încât spectacolul de la Odeon, intitulat inofensiv "Pyramus și Tysbe 4 you", se transformă într-o nemiloasă cronică a teatrului românesc după 20 de ani, și face cât un amplu eseu despre "mărirea și decăderea" artei teatrale de la noi, despre toate ambițiile găunoase, blazările leneșe, absurdele ciocniri interetnice care au otrăvit și mai otrăvesc perimetrul scenei românești. E o comedie care te face să râzi cu lacrimi și care exorcizează toată negativitatea strânsă de multă vreme în clădirile teatrelor românești. Sau mare parte din ea.

"Exorcizare" în patru etape, sau în patru variante, după cum urmează:

Varianta nr. 1

Nu poți să nu te gândești din prima clipă că Dorina Lazăr se joacă pe ea însăși devenind un semn în spectacol: "împărțitorul de roluri" - alias madam Gutuie - este vectorul care ordonează (sau dezordonează) ceea ce se întâmplă în scenă și tot el trebuie să împace pe toată lumea din teatru și să stingă conflictele. Delicioasele "lupte" intestine între actrițele din trupă ne arată o altă bucățică din culisele oricărui teatru, așa încât plonjăm de la bun început într-o breșă postmodernă prin care convenția este anulată, iar separația dintre scenă și public, diminuată deja prin amplasarea spectatorilor pe scenă, se suspendă definitiv și este înlocuită de o intimitate deplină între actori și martorii lor.

Iar ironia se dezlănțuie: în prima variantă avem o distribuție feminină pentru roluri shakespeariene masculine, fără nici o explicație plauzibilă - aluzie la recentul "Lear" semnat de Andrei Șerban la Bulandra. Și mai avem un cuplu regal homosexual - aluzie la tematica modernă abordată des și nu întotdeauna motivat la noi. Avem și un haz nebun rezultat din soluțiile propuse pentru celebrele elemente din momentul de teatru în teatru - zidul, luna și leul, dar și din pemanenta dedublare a interpretelor care joacă fie sceneta Pyramus și Tysbe, fie pe ele însele, ca membre ale unei trupe de strânsură.

Varianta nr. 2

Versiunea a doua pentru același text pleacă de la "modelul" regizorului-teoretician,  cel care umple repetițiile de cuvinte și descrieri complicate de concepte, aruncându-i pe actori în ceață. Din ciocnirea capului (sec) al regizorului cu energia brută, nerafinată, a actorului tânăr, fără experiență, dar plin de entuziasm și gata să se arunce cu capul (tot sec) înainte în orice rezultă un comic de situație în stare pură. Folosirea fără sens, numai din moft și pentru că "dă bine" a proiecțiilor în spectacolul rezultat sub îndrumarea haotică a regizorului amendează o altă tendință periculoasă din teatrul de la noi: împrumutul de forme fără fond, dorința de a fi "în trend" fără o asumare a noilor tehnologii folosite și fără o reală integrare a lor în limbajul spectacolului.

(Paranteză. Scriu aceste rânduri într-un mic aeroport "de la țară", respectiv din Tg. Mureș fiindcă m-a prins deadline-ul pentru această rubrică în plină deplasare prin țară. Aici pasagerii sunt mutați dintr-un colț în altul al unei camere ceva mai mărișoare și apoi ne facem că trecem prin verificări atente. Ne lasă totuși să păstrăm sticlele de apă fiindcă tocmai le-am cumpărat din barul prăpădit amplasat în celălalt colț al camerei. Muștele îl enervează teribil pe ofițerul care conduce operațiunea de verificare după ce ne-a chemat în gura mare, ca și cum ar fi strigat la oile de pe câmp.)

Din același film cu relatarea din paranteză face parte și versiunea nr. 3

Versiunea nr. 3

Un fel de Mioritza teatrală, această versiune combină un moldovean (de fapt, mai mulți, fiindcă mai toată lumea are accent) cu un ungur și împreună cu ei toate clișeele legate de tipul de teatru produs de provinciile aferente. Ungurul e plin de pasiune și de energie, "dă tot" ce poate și te face să-l crezi, deși nu pricepi o iotă din ce spune. Moldovenii au pe lângă accent o sfântă indiferență care îi înarmează cu răbdare de fier și dispreț absolut pentru devotamentul ungurului, dar se emoționează după tiradele acestuia combinate cu un moment de cântec și dans tipic teatrului maghiar tradițional, atât de asemănător cu opereta.

Scenele sunt de un comic delirant, din nou curg aluziile la regie, la critici, la starea generală a teatrului românesc pe care îl vezi în preajma dezastrului, zâmbind tâmp și privind cu ochii mari la propria-i neputință.

Varianta nr. 4

Este poate cea mai înduioșătoare, atât de mișcătoare în simplitatea ei. Pentru că varianta nr. 4 este jucată de mașiniștii teatrului, acei "tâmplari" autentici care își exersează talentul și își iau inima în dinți pentru a-și depăși condiția, la fel cum se întâmplă, de fapt, în piesa lui Shakespeare. Rezultatul este un moment de un comic deplin, în care simți cum vibrează emoția unor oameni neobișnuiți să fie pe scenă, deși au trăit ani de zile în preajma ei. "Pyramus și Tysbe" - vedere dinspre culise.

Un cuvânt comun despre interpreții acestor roluri interșanjabile - comun fiindcă sunt performanțe absolut notabile cele de care se fac responsabili fiecare dintre ei - toți îl urmează pe regizor în propunerea lui cu autentică bucurie de a se juca, iar prin asta își redescoperă și re-valorizează condiția de actor, dovedind că sunt cât se poate de vii, ceea ce nu e deloc puțin lucru (în teatrul românesc, fiindcă tot e vorba de el).

Spectacolul montat de Alexandru Dabija în deschiderea stagiunii la Teatrul Odeon nu este numai un exercițiu pe cât de complicat pe atât de fascinant pentru actori, ci mai ales un interesant proiect regizoral asociat cu o nouă traducere/  adaptare/ revizuire dramaturgică menită să folosească scopurilor bine definite ale creatorului spectacolului. Îți amintește plăcerea de a vedea o creație cu sens, în care zărești, în spatele formei, un gând puternic și inteligent. Genul de spectacol de care ți se face dor, mai ales când ești spectator profesionist în teatrul românesc.