Scurtă dare de seamă

A patra ediție a Festivalului Internațional de Literatură București s-a încheiat de curînd. Dacă ar fi să fac un bilanț, ar trebui să spun că am văzut mai multă lume decît la celelalte ediții, semn clar că literatura devine, măcar o dată pe an, cool. Așa se face că am avut parte de trei seri animate, de autori români și străini importanți și simpatici și de organizatori inimoși (ceea ce știam deja de la celelalte ediții).

Lucrurile se întîmplă după același tipic al festivalurilor de pretutindeni: prezentări ale invitaților, lecturi, discuții după, uneori înrebări din public. Dar după ce asociezi atmosfera de festival literar cu evenimentele organizate în străinătate, e atît de tonic, parcă, să ai parte de unul și acasă.

Anul acesta am descoperit mai mulți autori, așa că pe biroul meu aștepată cuminți un teanc de cărți noi: bulgarul Gheorghi Gospodinov cu Un roman natural (Editura Cartier, Colecția Biblioteca deschisă, 2011), Paul Bailey cu Unchiul Rudolf (Editura Humanitas, 2010) și Lavinia Braniște cu Cinci minute pe zi, Editura Casa de Pariuri Literare, 2011).

Așadar, dacă vă întrebați cumva la ce e bun un festival și niște lecturi/întîlniri cu scriitorii, acesta e răspunsul: să descoperi autori noi și să vrei să le citești mai apoi cărțile,să îi auzi vorbind și să-i vezi în carne și oase pe scriitorii pe care îi știi deja și îți plac.

De exemplu, să-l asculți pe Paul Bailey vorbind despre România, despre personaje ca Enescu, Cioran, familia Bibescu, Martha Bibescu, de care eu însămi sînt fascinată, poate părea incredibil.

Mircea Cărtărescu a povestit cum a scris nuvela Zaraza, și-a mărturisit admirația pentru jurnalul lui Mihai Sebastian, un personaj pe care i-ar fi plăcut să-l întîlnescă. A mai povestit lucruri mai puțin cunoscute despre Blecher și Geo Bogza, iar sala asculta hipnotizată.

Partea fascinanta cînd vine vorba despre discuțiile acestea dintre scriitori este că istoria literară pare întotdeauna mai vie și mai glamouroasă decît la cursurile de la facultate sau decît în manuale.

Am reușit să citesc doar vreo 50 de pagini din cartea lui Gospodinov, Un roman natural, publicat în 1999 și cu care autorul a cunoscut un mare succes internațional.

Pot să vă spun că începe foarte bine, e un fel de tragi-comedie poetică și cinematografică deopotrivă. N-ai cum să nu remarci un sound estic și o candoare necruțătoare a absurdului.

De exemplu, de cîteva zile, nu reușesc să-mi scot din minte imaginea tipului care apare în primele pagini ale cărții și care, într-un fel de criză mai ceva ca asta de la noi, se duce și-și cumpără un fotoliu-balansoar extravagant. Își face acest hatîr sinucigaș. Felul în care revine balansoarul cu pricina în economia poveștii e și el cumva neașteptat: „Am cumpărat scaunul-balansoar într-o sîmbătă, la începutul lui ianuarie 1997. Tocmai luasem salariul și scaunul a înghițit jumătate din el. Era ultimul și la un preț relativ mic, erau încă prețurile vechi. Inflația din acea iarnă accentua nebunia achiziției mele. Scaunul era împletit, imitație de bambus, nu cîntărea mult, dar arăta masiv și era incomod de cărat. Era absurd să dau cealaltă jumătate din salariu pe taxi, așa că l-am luat în cîrcă și am plecat spre casă.”