Scene publice şi private

Mărturisesc de la început că nu am decis să scriu despre ce urmează din cauza micului scandal al unui CV ministerial apărut recent. Astfel de CV-uri defecte, cu erori, sau oferind dovezi de impostură nepenalizate sunt cu duiumul în diverse domenii, dar în special în cel educaţional. Scriu despre acest subiect şi pentru că, discutînd de multe ori cu studenţii mei de la "Relaţii publice", despre importanța sa în contextul angajării, al job-ului, şi chiar al carierei, am realizat că mulţi nu numai că adoptă rapid standarde ale realizării CV-ului găsite de multe ori pe diverse site-uri sau impuse de destinatar, dar şi trimit, de multe ori, acelaşi CV diverşilor angajatori. 

Trădare, trădare...da' s-o știm și noi". Nu e prima oară cînd Caragiale e folosit ca o scuză pentru o societate românească defectă. Multe dintre evoluțiile acestei societăți dinainte și după 1989, multe dintre personajele vieții politice, sociale, profesionale, sindicale și  civice au fost văzute ca progenituri ale minții dramaturgului. Scenele publice din ultima vreme în politica românească, cu "trădări", cu dezertări, cu acțiuni de tipul " de ce să nu-l aducem pe onorabilul să voteze cu noi", sunt numeroase și au fost frumos ambalate sub titlul, ce va deveni subiect de doctorat, desigur, "traseismul politic". 

Surprinde de multe ori cît de puțină încredere acordăm cuvântului vorbit în public. Ocaziile de a o face s-au restrîns odată cu înmulțirea posibilităților de a “vorbi”/scrie online, a gadget-urilor electronice care permit comunicarea prin text. Legislațiile multor țări au restrîns chiar și locurile publice în aer liber unde poți vorbi altora. Prevederi legale ale multor statale americane, de pildă, se confruntă cu probleme din acest punct de vedere. Nici cuvântul Domnului, singur, nu mai este de ajuns (în România, cel puțin): un preot ștampilează pereții unei case noi la finalul slujbei de sfințire. Acest timid început de happening a fost aprobat tacit de forul tutelar.

La Teatrul Act a fost prezentată în decembrie 2006  premiera cu Oleanna de David Mamet, în regia Andreei Vulpe, cu un actor, Adrian Titieni, și o actriță, Emilia Brebu, foarte buni amîndoi în roluri dificile, atît  ca text cît și ca textură psihologic-gestuală. Spectacolul a fost recenzat ca o premieră obişnuită, fără vreo menţiune deosebită. 

Lungă este istoria discriminării, umilirii publice, a suspiciunii și marginalizării celor care au vrut să fie și au fost numiți actori. Unicul grup socio-profesional vînat sau suspectat cu regularitate dealungul timpului pînă tîrziu, în secolul XIX, actorii sunt, alături de evrei, țigani și vagabonzi, urmăriți, desconsiderați, pedepsiți în public și, de multe ori, omorîți. Și, din secolul XVII, putem folosi și femininul. 

O coincidență. În interval de nici 24 de ore, în decembrie 2011 au murit conducătorul comunist al R.P.D.Coreeană, Kim-Jing-Il, și fostul președinte al Cehoslovaciei, apoi al Cehiei, Vaclav Havel. Așa s-a întîmplat. Pare o coincidență, nu-i așa?