Roşia Montană - blestemul aurului

foto: István Biró

Din Muzeul Mineritului se aude o voce.

Un bloc de nefamilişti din anii 50, o biserică, exemplare trase la xerox, un lighean şi alte cîteva obiecte-semne ale transformărilor din zona Roşia Montană compun o instalaţie-memorie etajată. Spaţiul de joc conceput pentru spectacolul Roşia Montană/ Pe linie fizică şi pe linie politică (Teatrul Maghiar de Stat, Cluj şi dramAcum) e macheta unei comunităţi în care se identifică locaţii cheie pentru cartografierea teritoriului. Pătrunzi în istoria spaţializată a comunităţii, prospectînd devenirea ei.

Radu Apostol, Gianina Cărbunariu şi Andreea Vălean, promotorii fenomenului dramAcum - alături de Nicolae Mandea şi Alexandru Berceanu - au reuşit să producă, în teatrul românesc după 2000, o direcţie de cercetare şi practică fundamentată pe explorarea textului contemporan, în special românesc. Această direcţie a devenit un mod de a gîndi - în formule de teatralitate diferite -  realităţi sociale cu un aport de conflictualitate pînă atunci ignorat şi cu o relevanţă politică nevalorizată.

Cei trei regizori au o experienţă de documentare amplă a comunităţilor pe care le-au structurat în piesele, scenariile sau spectacolele lor - Andreea Vălean - Eu cînd vreau să fluier, fluier, Gianina Cărbunariu - 20/20, Sold Out, Radu Apostol - Acasă, Ca pe tine însuţi.

Roşia Montană/ Pe linie fizică şi pe linie politică a avut la bază o documentare pe care regizorii, dramaturgul Peca Ştefan, scenograful Andu Dumitrescu şi actorii au făcut-o, timp de două săptămîni, în luna august, în zona aflată în centrul spectacolului.

Compania canadiană Gabriel Resources a intrat în posesia licenţei de explorare a zăcămintelor de la Rosia Montană în urmă cu 12 ani, prin asocierea cu regia Minvest Deva, care deţinea această licenţă. Asa se explică procentul de 20% din acţiunile RMGC, deţinut de statul român prin intermediul Minvest. Ulterior, după formarea societăţii mixte si realizarea lucrărilor de explorare si a studiului de fezabilitate, acest contract a devenit un contract de concesiune si exploatare a zăcămintelor, valabil pe o durată de 25 de ani, cu posibilitatea de prelungire.

În prezent, în Roşia Montană mai trăiesc în jur de 3000 de oameni.

Cel mai important lucru care trebuie spus despre Roşia Montană/ Pe linie fizică şi pe linie politică este că, deşi nu a fost prezentat ca atare, e un spectacol în fază de lucru, care are nevoie de cîteva tăieturi în interiorul unor scene, de un reglaj la nivelul traducerii (se joacă în română, maghiară şi engleză) şi de finisarea structurii şi conţinutului video. Dramaturgia spectacolului este gîndită fragmentar, prin acumularea de secvenţe scurte: ? de Gianina Cărbunariu, Ce poţi lăsa în urmă de Peca Ştefan, regia Radu Apostol, Puşcaşul de Peca Ştefan, regia Andreea Vălean, Bani pentru cauză de Peca Ştefan, story&personaje&regia Andreea Vălean, Politicienii îşi scriu singuri scena, regia Gianina Cărbunariu (colaj de declaraţii ale unor politicieni), Australia de Peca Ştefan, regia Gianina Cărbunariu, Blestemul moştenirii Gritta, scenariul Radu Apostol şi Peca Ştefan, regia Radu Apostol.

Roşia Montană/ Pe linie fizică şi pe linie politică plasează în centru perspectiva filiaţiei, a descendenţei afective, a aportului de ’’plus/minus personal’’ pe care locuitorii mai vechi sau mai noi ai acestui spaţiu îl au atunci cînd se raportează la mină, le zăcăminte, la defrişare şi dislocare. Ceea ce primează în spectacol este fondul relaţiilor intime, frecuşurile cotidiene, dubiile, isteriile de salvare şi incongruenţele de gîndire din plasa unei comunităţi pe care istoria recentă a schimbat-o puternic. Stabilimentul confruntărilor care au ca mobil biopolitica merge mult mai adînc în negocierea raporturilor fragile din familii, din comunitate, din fiecare dintre cei rămaşi într-o lume în care prunii şi nucii ajung să însemne sume de bani şi nimic mai mult. Exploatarea minieră este contextul perfect pentru a explora trasee de conflicte între cei pe care un eveniment major îi apropie de moştenirea lor sau îi îndepărtează definitiv. Dimensiunea macropolitică descinde în micropolitici de zi cu zi. În familii, între părinţi şi copii, între oameni şi animalele lor, între cei care îşi duc viaţa în case în care îi plouă şi rudele lor din străinătate.

Cunoaştem deja, în cazul Roşia Montană, discursurile publice aplicate sau, dimpotrivă, haotice, taberele scindate politic, argumentele pragmatice ale investitorilor sau ale celor care pledează pentru conservarea patrimoniului. Spectacolul le păstrează în fundal (pentru cine nu le cunoaşte), ca pe un fond sonor-vizual care revine, fără să-şi propună să lămurească nimic. Dimpotrivă. Miza din Roşia Montană/ Pe linie fizică şi pe linie politică este să radicalizaze întrebările, să neutralizeze certitudinile, să polarizeze subminant adevărurile şi ficţiunile într-un gest de retrocedare a reflecţiei de adîncime pe care teatrul îl poate face prin discursurile pe care le are la îndemână şi cu care poate jongla: documentarea brută, comentariul de distanţare, aliajul fantastic-absurd, imixtiunea fantasmelor şi a memoriei colective.

Spectacolul este o machetă afectivă a unei lumi sfîşiate între sisteme de gîndire total diferite, între reminiscenţe comuniste şi puternice infuzii capitaliste. O lume în care bătrînii mai cîntă la acordeon şi-şi mai aduc aminte de Roşia Montană de altă dată, supravieţuind pe bîjbîite cu amintirile învîrtite în cuptoare roşii cu microunde. E o lume pe care noua ordine economică şi politică o schimbă uman substanţial. Clapele schimbărilor sînt apăsate în Roşia Montană.

Accentul pus de creatorii spectacolului pe umanitatea conflictului dintr-un spaţiu minat de controverse şi interese nesfîrşite face ca relaţiile între membrii comunităţii, care se poziţionează radical diferit, să fie esenţiale. Tocmai această perspectivă, care ţine de resortul profund subiectiv al raportărilor, repune în discuţie centrii de greutate ai dezbaterilor curente din jurul subiectului Roşia Montană. Cine sînt, pînă la urmă, oamenii din spatele acestor dezbateri? Cum îşi împart banii obţinuţi după ce vînd pămîntul? Au acum mai puţine probleme? De ce nu vor să vîndă? Unde-şi duc morţii?

Filiera istorică - fie că este vorba de istoria unei familii, a comunităţii sau a mineritului (exploatarea datează din perioada dacilor şi romanilor) - perspectivează, de fapt, toate conflictele prezente.

Întrebările pe care actorii le rostesc frontal la începutul spectacolului sînt rama problematizantă a montării. În fiecare întrebare e concentrat un unghi de proiectare în ’’rubicul’’ Roşia Montană.

Una dintre scenele care sintetizează complexitatea fenomenului Roşia Montană - Ce poţi lăsa în urmă - este cea în care lupta pe proprietate este lupta pe valori şi noţiuni de legitimare prin apartenenţa la comunitate. În vocea gîjîit disperată a tatălui - vorbeşte printr-un aparat - care refuză să-şi vîndă proprietatea se aude, de fapt, vocea moştenirii unei tradiţii care nu trebuie să dispară. Bătrîn şi bolnav, tatăl (interpretat de Cristina Toma, emoţionantă prin dozarea în trepte a neputinţei, dublate de fermitate) îşi cere, cu ultimul suflu de putere, dreptul la moarte la el acasă, în locul în care a trăit o viaţă. Dialogul tatălui cu reprezentanta de la compania canadiană Gabriel Resources este confruntarea între recursul la semnificaţiile afective cu care este investit spaţiul şi recursul la principii pragmatice. Locul din cimitir, prunul, via - toate au un preţ. Nu şi pentru cel care le-a vegheat zi de zi. Unul dintre fii vrea să vândă, celălalt, care trăieşte la Budapesta, nu. Ruptura din familie este ruptura din comunitate şi, totodată, una ideologică.

Aşa cum în vocea bătrînului se discern convulsiile unei lumi pe cale de dispariţie, în vocea bătrînei Floricăi Gritta din scena Blestemul moştenirii Gritta trăiesc, deopotrivă, istoria mineritului şi istoria unei familii legendare. La începutul secolului al XIX-lea, Mihăila Gritta, proprietar de mine la Roşia Montană, a construit şapte biserici şi şapte şcoli.

Într-o casă în care plouă - picăturile care se lovesc de găleată şi lighean accentuază senzaţia decrepitudinii -, povestea fabuloasă a familiei Gritta se derulează cu intermitenţe, ca şi cum memoria şubrezită a bătrînei, fragilizată de timp, s-ar împiedica din cînd în când. Dramaturgia scenei suprapune vocea reală a bătrînei care locuişte în Roşia Montană - un fel de raisonneur şi filtru auditiv al istoriei - cu vocea bătrînei transferată în cea a actriţei care o interpretează - Csilla Albert îşi adaptează extrem de rapid şi performant vocea şi corpul la intrările şi ieşirile din convenţie - şi cu vocea reală a lui Csilla Albert, care iese din ficţiunea sonoră. Scena jonglează cu multiple planuri ale convenţiei, apropiind aparatul documentării de grade diferite de ficţionalizare.

Isteria salvării Roşiei Montane printr-un concert - practică recurentă în atît de binele cunoscute acţiuni de ’’re-purificare’’ a zonelor afectate - este excelent condensată în scena concertului live - manifest hiperironic împotriva corporaţiilor.

Lipsa de unitate stilistică a spectacolului este exact marca lui distinctivă, perfect justificată de vreme ce vizează structuri narative diferite, perspective şi mijloace variate de a accesa o realitate documentată. În Roşia Montană/ Pe linie fizică şi pe linie politică coexistă mai multe planuri de teatralitate care nu se anulează, ci reuşesc să se definească tocmai prin diferenţa pe care fiecare o impune, replică estetică şi ideologică a diferenţelor de raportare din interiorul aceleiaşi poveşti. Din acest punct de vedere, spectacolul este asumat refractar unei coerenţe formal stilistice şi produce o anarhie la nivelul modalităţilor unitare de expresie, ceea ce-i face pe actori să parcurgă mai multe registre de joc.

Roşia Montană/ Pe linie fizică şi pe linie politică face să explodeze o direcţie ordonatoare în favoarea multiplicării ariilor de teatralitate adecvate modulelor narative.

Teatrul Maghiar de Stat, Cluj şi dramAcum, Bucureşti

Roşia Montană pe linie fizică şi pe linie politică de Radu Apostol, Gianina Cărbunariu, Peca Ştefan, Andreea Vălean

Traducere de Péter Demény

Regia: Radu Apostol, Gianina Cărbunariu, Andreea Vălean

Scenografia: Andu Dumitrescu

Coregrafia: Florin Fieroiu

Coloana sonoră: Bogdan Burlăcianu

Cu: Loránd Farkas, Csongor Köllö, András Buzási, Levente Molnár, Csilla Albert, Cristina Toma