Românul, între stomac și catafalc

Foto: Alexandru Iures

În noul spectacol al Teatrului Act, „Capra cu trei iezi-un studiu gastronomic„, regizorul Alexandru Dabija face un interesant demers antropologic cu aplicație practică pe ciudatul apetit al românilor la parastase. Pare-se că singura explicație logică a mâncatului hulpav din coliva defuncților este aceea că oaspeții de la pomană sărbătoresc faptul că sunt încă vii, motiv, să recunoaștem, de maximă satisfacție.

Povestea „Caprei cu trei iezi„ este abordată deci și din perspectiva gastronomică, fiindu-ne prezentat meniul complet al pomenilor tradiționale. Pentru mai multă autenticitate se și gătesc sarmale, „de-alea moldovenești, mici cât o nucă„, la fața locului. Ca premiu de consolare că au suportat cu stoicism mirosul îmbietor de varză cu afumătură primesc și unii dintre spectatori la final un păhăruț de plastic plin cu colivă. Destul de puțin, credem noi, pentru sacrificiul de a auzi dezbătute pe larg rețete de ciorbă de potroace, răcitură, sarmale (iar sarmale) și colivă. Mai mult ca sigur că publicul a dat iama în restaurante după spectacol ca să-și astâmpere foamea.

Oricât ar fi de îndurerată pentru pierderea celor doi iezi ai ei, jupâneasa capră, interpretată minunat de Emilia Dobrin, nu se poate face de râsul satului, așa că gospodina din ea biruiește durerea, își suflecă mânecile și se pune pe gătit. Cum moartea și mâncarea sunt strâns legate este firesc ca ele să evolueze dintr-una într-alta. Așa că lupul cel rău (jucat cu multă dăruire, devotament și spirit de răspundere de Andi Vasluianu) își dă duhul tocmai pentru că a băgat în el ca spartul. Dacă vă imaginați că acest exemplu nefericit i-ar putea opri pe cei rămași în viață de la un nou chiolhan vă înșelați. Lupul este mai bun mort decât viu pentru că mort fiind are dreptul la rândul lui la un parastas. Din care se înfruptă nu numai capra și iedul-model (Mihai Calotă), ci și iezii decedați (Costică Drgăgănescu și Florin Dobrovici) care dau pofticioși târcoale mesei de parastas deși, tehnic vorbind, nu mai au nici gură funcțională cu care să mănânce, nici dinți cu care să mestece. Pofta însă învinge până și moartea așa că iezii morți primesc dispensă și se apucă și ei, cu hărnicie, de halit. 

Mesajul spectacolului este în esență unul cât se poate de pozitiv. „Specia„ românului nu este și nu va fi pe cale de dispariție atâta timp cât nici o durere nu e suficient de mare cât să ne taie pofta de mâncare.