România sună rău

România sună rău în urechile tinerilor autori români. Cel puțin, în ale celor care palpează realitățile sociale în limbaj dramatic, ca Bogdan Georgescu („România! Te pup") sau Theo Herghelegiu („Zidul"). În prima piesă amintită, toate cele trei personaje - alese din fiecare generație -, vor să părăsească țara. Nimic nou pentru români. Statisticile arată în fiecare an că două milioane de tineri vor - în grade mai mici sau mai mari de realizare -, să părăsească România. Cînd nu provin din clasa noilor îmbogățiți, studenții noștri visează să trăiască oriunde altundeva. Undeva unde, spre deosebire de România, munca și competența sînt suficiente ca să le valideze un loc în societate. Dacă ar fi să-i credem pe dramaturgi, principalul motiv al visului generalizat de ducă nu constă în sărăcie - e adevărat că încă nu s-au jucat piese cu căpșunari sau menjere, ci doar cu trafic de carne vie (vezi „mady.babu.edu" de Gianina Cărbunariu) -, ci în neputința de a mai îndura contextul național. Guvernat de corupție. Care nu echivalează numai cu șpăgi contra servicii sau injustiție, ci cu bulversarea întregului sistem de valori, cu politica susținută deliberat împotriva meritocrației. Pentru intelectuali și indivizi specializați înseamnă că posturile se obțin aproape exclusiv prin trafic de influență. O pilăraie nesfîrșită care încurajează doar mediocrii și servilii, pe cînd cei ce învață sau muncesc onest sînt șuntați cu program. Pentru aceștia țara are orizonturi foarte înguste. „Egalitatea de șanse sau de oportunități" atîrnă doar în favoarea celor cu proptele. Paradoxal, în ciuda faptului că dramaturgii amintiți sînt tineri, unii proaspăt absolvenți, nu s-a reprezentat încă nici o piesă despre mediul universitar.

Din lunga listă a insuportabilului românesc fac parte, pe locuri fruntașe, prostia, agresivitatea și maximitocănia. În „Zidul", o trupă de actori aflată la limita îndurării protestează împotriva nesimțirii românești refugiindu-se cu rezerve alimentare limitate într-o încăpere a teatrului unde lucrează. Protestul lor se adresează implicit clasei politice. Ea este cea care a reușit să facă din România un tărîm al derizoriului unde încrederea sau respectul pentru celălalt par eradicate din gena națională. Pe stradă, oamenii se înghiontesc, se înjură, le sare țandăra din nimic. În orice moment, sînt dispuși să-și jignească semenii. O agresivitate generalizată domină mai ales orașele cu populații mari. Aici, fiecare încrucișare cu Celălalt aduce pericolul ca echilibrul să-ți fie zguduit. În „Zidul", personajele, actori de meserie, se porcăiesc și vorbesc între ei ca pe stadion.

Ei reprezintă doar o notă minusculă din masa de agresivitate, prostie și poluare sonoră a țării. Românii vorbesc tare, sînt țanțoși și vor să se audă. Înjurăturile lor trebuie să răsune peste tot ca perlele din înțelepciunea popoarelor. Cînd vorbesc la telefon, ceilalți sînt obligați să le asculte conversația. Fiecare se percepe ca mașinărie de epatat nonstop. Străzile duduie zi și noapte de manele, Bucureștiul e o mahala generalizată. Viața în multe dintre centrele urbane românești e irespirabilă. Azi, relațiile civilizate par apanajul altor popoare. „I had enough!", spune studenta din „România! Te pup", atunci cînd vînzătoarea din gară - adică angajata unei societăți în care suma întîrzierilor dintr-un an ajunge la peste doi ani -, afirmă triumfătoare „Trenul pleacă cînd vreau eu" și îi rupe legitimația. Intelectualii se simt inundați de prostie și de lipsa de educație. Nici unul dintre spectacolele tinerilor dramaturgi (poate cu excepția unei piese mai de început a lui Peca Ștefan, „New York Fuckin' City") nu trădează vreo umbră de încredere că lucrurile se vor schimba, că individul cu bun-simț va putea depăși, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, stadiul de jucărie fără șanse de apărare în mîna agresivității și mitocăniei semenilor.