Rîd mult

Antonia Baehr rîde în trepte. Explodează, se opreşte brusc, îşi taie rîsul, produce o deviaţie de la fluxul constant de rîsete-în-cascadă, izbucneşte abrupt, revine la contextul zero al provocării hohotelor. Baehr îşi gîdilă rîsul, îl bruschează, îl transformă într-un spectru care bîntuie corpul, îl eliberează de orice inhibiţie, se joacă ping-pong cu inflexiunile lui: ’’M-am întrebat adesea cum mă descriu cei din jurul meu şi mi-am dat seama că sînt cea care rîde mult. Deci, aparent, rîsul mă caracterizează. E ceea ce mă leagă de lumea din afară, ceea ce e transmis de mine şi receptat de alţii. Astfel de schimburi de energie din viaţa de zi cu zi sînt subiectul creaţiei mele. Chestionez constant convenţiile teatrului şi mă interesează tipul de energie care circulă între scenă şi sală prin cel de-al patrulea perete invizibil. Proiectul este o continuare a lucrului meu pe partituri şi pune în discuţie paternitatea operei de artă. Pentru mine, a ajunge la miezul teatralităţii înseamnă a simplifica situaţia la extrem, a evita accesoriile inutile, a nu fi captiv într-o poveste liniară sau într-o succesiune de evenimete’’[1].

Antonia Baehr face din rîs un song cu mai multe refrene şi strofe mixate cu reacţii corporale. Rîsul trece prin muşchii feţei, coboară în trepidaţia coardelor vocale, pulsează în stomac, mişcă gleznele şi tălpile, se abstractizează în geometria braţelor cu care este dirijat.

Antonia Baehr este coregrafă, performeră şi regizoare de film. În 1994 a co-fondat grupul „ex machinis”, stabilit în Berlin. A absolvit departamentul de film şi arte media din cadrul Hochschule der Künste Berlin, la clasa lui Valie Export (1996), şi a obţinut o bursă de cercetare DAAD şi o bursă de merit de la School of The Art Institute din Chicago, unde a făcut un master în performance cu Lin Hixson (parte a grupului Goat Island). Din 2006 până în 2008 a fost artist asociat în rezidenţă la „Les Laboratoires d’Aubervilliers”, în Franţa.

Rîs este a treia piesă dintr-o serie (Holding Hands - duet creat împreună cu William Wheeler la Berlin în 2001 şi Un après-midi, spectacol pentru patru interpreţi, realizat în 2003 la Berlin) care explorează expresii diferite ale unor emoţii puternice, într-un frame performativ de diluare pînă la anulare a tramei narative. Psihologizarea emoţiilor este astfel complet destructurată, modelul cauzal al reacţiilor fiind anihilat.

Pentru Rîs, coregrafa le-a cerut prietenilor săi să-i creeze de ziua ei nişte partituri pentru rîs. Le-a asamblat într-un scenariu coproal-sonor, care se bazează, exclusiv, pe acumularea unor unităţi secvenţiale de rîs, asociate cu un conţinut pe care îl putem doar intui.

Aşezată pe un scaun, îmbrăcată într-un costum impecabil, Baehr este un clovn serios care cade-n rîs. Îşi aşează în faţă o partitură şi izbucneşte într-un rîs scurt sau într-un hohot prelungit şi serpentinat. Pe ecran sînt proiectate numele autorilor partiturilor. Procedeul folosit de coregrafă este cel al gradaţiei în alternanţă reactivă faţă de o situaţie dată. Antonia Baehr produce un cumul de rîsete care sînt, la un moment dat, alternate cu o particulă de rîs diferită de cele anterioare. Această insinuare a ceea ce am putea numi un ’’rîs străin’’ de ansamblul partiturii creează o ruptură de conţinut şi de-liniarizează traiectoria dramaturgică. Elementul diferit, care întrerupe structura muzicală de bază, dejoacă aşteptarea unei formule cu o evoluţie fixă.

Contextele rîsului sînt expandate pînă cînd devin extrem de elastice şi creează un grafic al reacţiilor, cu suişuri şi coborîşuri, cu punte de explozie maximă şi cu reveniri la momentul zero al provocării rîsului.

Baehr camuflează cauza pentru a potenţa efectul şi propune o construcţie care mizează pe relaţia sursă de rîs-reacţie în lanţ-amprentă corporală. Rîsul se vede în corp. Lasă urme în fiecare secundă în care este activat. Faţa se dialtă, se strînge, pare să-şi înghită anumite trăsături pentru a le hipertrofia pe altele. Corpul, la rîndul lui, preia prin vibraţii ale pieptului sau pcioarelor, intensitatea serială a rîsului, sau, dimpotrivă, opune rezistenţă, construind o reacţie contrară.

După ce rămîne aşezată pe scaun pentru cîteva partituri, Antonia Baehr se ridică şi propune un context corporal în care diferite elemente provoacă rîsul.

Cîteva mingiuţe sînt aruncate pe podea. Baehr le urmăreşte rostogolirea rîzînd. Zgomotul pe care îl fac mingiile minuscule este însoţit de sunetul sacadat-gîlgîitor al rîsului.

În faţa unei lupe suspendate, Baehr sare şi rîde. Faţa se deformează, se alungeşte, se lăţeşte. Rînjetul se umflă şi devine din ce în ce mai grotesc, ca şi cum un chip de coşmar ar ţîşni din chipul coregrafei. Expandarea trăsăturilor produce un efect halucinant, prin care corpul, încărcat de rîs şi abrutizat de sunetul din ce în ce mai animalic pe care îl scoate, se transformă într-o siluetă înfricoşătoare, spartă în zeci de rîsete cu ecou violent.

Antonia Baehr stoarce rîsul de toate reacţiile posibile şi îl asociază unor stări diferite care-i accentuează semnificaţia contextuală şi, în acelaşi timp, postconjuncturală. De la rîsul pisicos, alergat, eliberant, ludic, Baehr ajunge la rîsul fantomatic, crepuscular, greu.

Rîsul ajunge să fie un stimul supraponderal care gonflează corpul pînă cînd îl transformă într-un conţinut hidos, într-o masă de carne în descompunere sonoră progresivă.

Antonia Baehr analizează rolul performativ al unui anumit stadiu emoţional, perceptibil prin calitatea rîsului care îi identifică structura de adîncime.

foto: Jan Stadtmann

Empatia performativă faţă de o situaţie care generează reacţii muliplicate în lanţ se află în centrul spectacolului unei coregrafe care are forţa de a jongla cu momente de ruptură totală în partiturile imaginate şi cu recalculări milimetrice ale debranşării de la convenţie.

Baehr creează un performance al rîsului colectiv, în care spectatorii vin, deopotrivă, cu propriile lor situări în situaţia generică de rîs. Rîs devine astfel o creaţie de grup.

Spectacolul a fost prezentat de către Căminul Cultural, în parteneriat cu Goethe Institut București, Centrul Național al Dansului și Teatrul Odeon.

[1] http://archives.leslaboratoires.org/content/view/230/lang,en/