Revoluţie şi eveniment teatral pline de mister

A 19-a ediţie a Festivalului de Teatru din Bucureşti – Revoluţie şi eveniment teatral pline de mister

Deja la momentul 22 decembrie 1989, când Nicolae Ceauşescu fugea panicat cu elicopterul din Bucureşti, piloţii erau coalizaţi cu revoluţionarii. Nici acum, după 20 de ani, nu s-a elucidat căderea dictaturii. După seria de revoluţii “de catifea” din istoricul an 1989, comunismul se sfârşea violent şi sângeros în România. Nu este clar de ce revoluţia din decembrie 1989 s-a soldat cu multe victime şi de ce dictatorul Nicolae Ceauşescu şi soţia sa Elena au fost executaţi printr-o hotărâre luată într-un proces criticat internaţional. Iar arhiva securităţii comuniste încă tot nu este accesibilă în totalitate. Revoluţia s-a declanşat în seara zilei de 16 decembrie în oraşul din vestul ţării, Timişoara, când în faţa casei preotului maghiar protestant Laszlo Tökes s-au adunat demonstranţi. Protestau împotriva deciziei autorităţilor comuniste de a-l strămuta pe pastor. Înştiinţarea a generat o demonstraţie împotriva lui Ceauşescu. Au urmat atacuri asupra vitrinelor librăriilor în care erau expuse opere ale lui Ceauşescu, apoi lupte de stradă de câteva zile cu armata, întărită de trupe suplimentare trimise de dictator la Timişoara. Au murit în total 1104 oameni, din care 942 după fuga dictatorului din 22 decembrie. (a se vedea Stern din 22.12.04)

Au trecut 20 de ani de la revoluţie, timp în care România a trecut printr-un proces radical de transformare, urmând calea anevoioasă spre Uniunea Europeană, al cărei membru a devenit. Stă însă sub semnul îndoielii dacă locuitorii restului Uniunii au ajuns în România. De trei ani încoace, KulturForum Europa (www.kfe.de) încearcă intensiv să-şi aducă contribuţia în acest sens. "România este mai …" este sloganul sub care, pe cale culturală, se transportă ştiri, noutăţi şi imagini pozitive în alte state ale UE. O acţiune laborioasă pentru serviciul de presă al Uniunii Europene şi al agenţiei asociate PPS-Promotion-Presse-Service, care, până mai deunăzi, vindeau bine sexul şi crimele din România. Cele pozitive străbat deseori căi anevoioase până la urechile cititorilor. "Povestiţi-ne despre România, ţara vampirilor, a hoţilor de stradă, a căruţelor, a romilor. Povestiţi-ne despre Transilvania, ţara de după păduri, despre forturile ecleziastice ale saşilor, despre ţărani şi despre Ţara Secuilor. Povestiţi-ne despre Valahia cea cu carele cu boi, despre ţara inundaţiilor şi despre Delta Dunării. Povestiţi-ne despre Moldova cea cu mănăstirile şi patriarhii săi şi despre Iaşi, refugiul spiritelor. Povestiţi-ne despre Bucureşti.” (ORF- România după revoluţie, Teme uimitoare despre România)

Foto: Radu Afrim - Poveste de iarnă

Directoarea festivalului, Cristina Modreanu, cea care în 2009 structurează o a doua ediţie a  festivalului, îşi exprima anul trecut bucuria legată de pornirea pe drumul înspre Europa a teatrului românesc, reuşind să incite cererea altor state de a se prezenta în România. S-a evidenţiat pe plan cultural prin dorinţa ambiţioasă de a aşeza pe planuri egale evenimentul teatral românesc cu filmul de succes al ţării ei. A avut însă de încercat o dezamăgire acerbă, aceea că i-a fost redus pur şi simplu bugetul cu 75% pe motive de criză economică internaţională. Pe de altă parte, alte festivaluri au fost susţinute în procent de 100% de către ministrul culturii. Despre cum s-a ajuns la o astfel stare de fapt ar trebui întrebat ministrul de resort (încă) în funcţie ,Theodor Paleologu, cel pe care, în ciuda celor spuse, l-am întâlnit seară de seară la festivalul de muzică, cel care dădea interviuri exuberant de pozitive despre importanţa festivalurilor pentru ţara sa, cel care transmitea salutări şi sărutări muzicienilor şi cel care, la deschiderea festivalului de teatru, şi anume la o reprezentaţie franceză, singura ţară europeană invitată, a apărut în postura de celibatar.

Un politician ar trebui să ştie că teatrul înseamnă pentru ţara sa o scenă politică contemporană. Şi că pe podelele scenei festivalului de teatru se reflectă anul 2009 şi toate tendinţele noi, angajamentele europene şi internaţionale pe plan cultural ale României: o vitrină culturală a muncii ţării lui, care exprimă locul pe care se situează România, locul spre care tinde, dar şi îngrijorările sale. Scuza cum că nu ar avea bani nu e plauzibilă. O astfel de afirmaţie se încadrează mai degrabă în gândirea aristocratică a unei societăţi de mult neevidente. Un ministru al culturii scoate banii din cornul de stat al abundenţei, ar fi trebuit să-i şoptească cei peste 20 (!) de consilieri, pe ei înşişi neştiind cum să-i plătească. Arta modernă, contemporană de conducere a unui minister decurge altfel, cum de altfel au înţeles de multă vreme colegii săi din UE. Unde sunt “mesele rotunde” la care sunt invitaţi reprezentanţii societăţii industriale pentru a schimba idei cu oamenii de cultură în materie de cooperare şi sponsorizare? Ministrul, care el însuşi spune că nu şi-a dorit această funcţie, a dat greş în mod deplorabil, nefiind pregătit nici măcar să dea curs cererii mele de a-mi acorda un interviu, ştiind probabil că acesta nu va fi unul amabil, tandru, despre muzică.

Cristina Modreanu în schimb a realizat lucruri remarcabile. Bugetul radical micşorat a pus sub semnul întrebării felul în care directoarea artistică ar putea aduce ediţia actuală a festivalului la acelaşi nivel de succes cu cel organizat în ediţia anterioară. Împreună cu echipa ei, a atins senzaţionalul. Într-adevăr a fost nevoie să se renunţe la participarea internaţională,dar directoarea  a reuşit să invite la Bucureşti jurnalişti din peste 20 de ţări, înţelegând cu siguranţă importanţa rezonanţei internaţionale a evenimentelor teatrale româneşti. Iar art-managerii, directorii de teatru, responsabilii de festivaluri şi criticii teatrali i-au dat dreptate: Festivalul de Teatru din Bucureşti demonstrează că teatrele din oraşele româneşti se situează pe acelaşi nivel cu cele ale capitalei şi că creaţia teatrală românească are succes european şi internaţional. Ei i se datorează în final faptul că o piesă contemporană românească pusă în scenă de un român va fi invitată în 2010 la festivalul european de piese de teatru noi de la Wiesbaden, că redactoarea Medana Weident va prezenta la Deutsche Welle un vast sumar al festivalului şi că în Aachen, situat în regiunea germano-olandeză, se lucrează la ideea de a coopta România într-un nou festival. Şi totul are un motiv la bază.

Doresc să mă limitez aici la trei rubrici ale festivalului din acest an. Şi anume ,o trecere în revistă a teatrului românesc, noutăţile festivalului şi întâile contribuţii ale operei. Ultimele, cu excepţia operei “Orfeu şi Euridice” de la Teatrul Bulandra, nu au atins nivelul festivalului, încadrându-se mai degrabă în reprezentaţii distractive de sâmbătă seara, care să relaxeze sau chiar să adoarmă ascultătorii. Regia de teatru este un termen încă necunoscut la Opera din Bucureşti.

Festivalul a oferit unica şansă de a trece în revistă calitatea teatrului din întreaga ţară. O înaltă calitate. Teatrul Odeon, Teatrul Bulandra şi Teatrul Mic din Bucureşti, care au oferit prelucrări şi adaptări contemporane ale operelor unor autori naţionali şi internaţionali, au concurat cot la cot cu reprezentaţiile teatrelor din Sibiu, Iaşi, Ploieşti, Brăila, şi în special cu cele ale Teatrului Naţional Cluj, care a impresionat cu punerea în scenă a lui Răzvan Mureşan "Psihoză 4.48" după Sarah Kane. De remarcat, de asemenea,  punerea în scenă de către Ada Lupo a piesei lui Cehov “Trei surori” la Teatrul Naţional din Timişoara, în care lumina degajată de lumânări înveşmântează modern atmosfera scenică. O dovadă în plus că teatrul timişorean, alături de regizorul Radu Afrim, e vrednic de distincţia Kulturpreis Europa pentru meritele în materie de toleranţă şi acceptare a diversităţii. Acelaşi teatru a pus în scenă “Povestea de iarnă” a lui Shakespeare, singura reprezentaţie care a prilejuit o apropiere politică a publicului de aniversarea a 20 de ani de la revoluţie, oferindu-mi-se astfel răspunsul la întrebarea mea iniţială despre căutarea importanţei politice a teatrului din România. O reprezentaţie captivantă în care publicul e acaparat, din a cărei “coregrafie a ferocităţii” poate evada doar când se lasă revenit la cunoştinţa că de fapt e doar o poveste. Sau nu?

Foto: Radu Afrim - Trei surori

Dacă nici din oraşul în care au răsunat primele împuşcături în 1989 nu s-au lăsat auzite declaraţii politice, fie ca directoarea teatrului, Ada Hausvater, să fie felicitată pentru îmbogăţirea festivalului cu o a treia piesă, cea a Mihaelei Michailov ,"Cum traversează Barbie criza mondială”, care creionează direcţia momentană a teatrului contemporan. Se pun în lumină toate laturile consumului, a societăţii şi a problemelor interumane, se contemplează soluţiile sau se direcţionează înspre ad absurdum, şi nici urmă de politica la zi. Oare neabordarea acestei teme este un complex remanent românesc sau e vorba de eterna scuză de a nu putea modifica nimic? Faptul că lucrurile stau altfel au demonstrat turcii la bienala din acest an din Istanbul, unde cele patru tinere curatoare croate îl citează pe Bertholt Brecht: "Căci din ce trăieşte omul ..." , o invitaţie politică, căreia i-au dat curs peste 600 de critici şi jurnalişti. Turcia şi pătura sa intelectuală e doar pe drumul spre Europa. România este deja în Europa.

În semn de consolare, dar şi ca highlight, doresc să numesc câteva din înscenările acestei ediţii ale festivalului. David Schwartz a oferit cu "Faceţi loc!" şi în special cu "România! Te pup" o prestaţie mult respectată, care cu siguranţă va avea drept urmare o altă invitaţie în spaţiul european, pentru care îi suntem recunoscători. Iar dacă regia lui Radu Afrim a piesei "Omul pernă" din Brăila era în programul de reprezentaţii, vizitatorii informaţi ştiu să interpreteze faptul că tocmai această operă a lui Martin McDonagh s-a încercat a se boicota. Cu motivaţia că duritatea socială reprezentată ar dăuna tineretului român, un politician local a vrut să-şi asigure voturile în campania electorală. Prin urmare, teatrul românesc este totuşi mai politic decât îi este renumele? Sub aceste raporturi, regizorul Afrim a cules cel puţin consimţământul european şi democratic.

Foto: Radu Afrim - Omul pernă

În final, mai sunt de menţionat încă două reprezentaţii pentru amatori. Din nou la Timişoara, acolo unde a început totul în 1989. Teatrul de Stat German din Timişoara ,oscilând mai degrabă înspre provincialism, a venit la festivalul din 2009 cu două piese în paralel. Pe de o parte, „Cântăreaţa cheală“ în limba germană ,montată de Alexandru Dabija, s-a putut întrece în anul Ionesco cu piesele omonime de producţie franceză Cie Les Intempestifs aus Besançon şi cu Teatrul Naţional Cluj Competiţia s-a derulat de la egal la egal. 

Regia newcomer a lui Alexandru Mihaescu a piesei lui Mark Ravenhill "Pool (no water)" a umbrit toate prestaţiile acestui teatru. Tânărul regizor, care culesese deja succese remarcabile cu lucrarea sa “Concreţii” de Vladimir Sorokin, la Green Hours Monday Theatre, a venit cu performanţe aparte. A pretins actorilor săi să depună tot efortul fizic posibil. Publicul avea de aflat că în România arareori ai ocazia să fii absorbit prin mişcare şi imagine într-o acţiune perfect întrepătrunsă, aşa cum interpreţii acţionau pornind de la cuvânt, trecând prin mişcare şi ajungând la epuizarea inevitabilă, întregul exaltând într-un zgomot plin de lichide albastre. Pereţii albi de instituţie cu vizoarele lor interactive, rechizitele rare păreau să întregească per total creşterea cadenţei şi finalul colapsant. Un ravenhill de "estetică corporală agresivă", aşa cum remarca cu exactitate criticul M. Michailov.

Foto: Radu Afrim - Pool no water

Teatrul german a avut de câştigat prin persoana actorului şi regizorului bucureştean Alexandru Mihaescu, născut în Timişoara, de la care se aşteaptă şi pe viitor aceleaşi performanţe. Ar însemna un bun sprijin pentru teatrul de stat ,mai degrabă neinteresat în a atinge nivelul de performanţă al competitivului teatru naţional învecinat, regizorul având totodată suficientă experienţă dobândită în străinătate – a lucrat intensiv şi în Germania – pentru a menţine acest nivel şi în alte puneri în scenă.

Cu ocazia ediţiei a 19-a a Festivalului de Teatru, m-am deplasat la Bucureşti pentru a cerceta din nou dacă şi sub ce formă revoluţia se regăseşte în operele şi montările elitei teatrale româneşti din 2009. Care sunt ocupaţiile actuale ale profesioniştilor, ce reprezintă teatrul contemporan din România şi cum se implică în prezent teatrul în aparatul de stat? Am întrebat, am încercat să găsesc răspunsuri, unele le-am şi aflat.

Mai multe informaţii pe: www.fnt.ro