Regizorul Peter KEREK: „Nu mai vreau să rămân o perioadă atât de lungă departe de teatru„

Foto: Florin Costache

Autorul spectacolului „9 grade la Paris” , despre timpii pe care și-i împarte între teatru, film și televiziune.

De ce faci teatru atât de rar? În 2005 aveai cel puțin patru montări prin țară...
Contactul cu televiziunea m-a îndepărtat oarecum de teatru şi m-a îndreptat mai puternic către film. Iar interesul pentru film şi munca de la televiziune mi-au deviat toată energia organizatorică pe care ţi-o cere competiţia din teatru. Mi-a luat 5-6 ani ca să mă organizez pe trei căi: teatru, televiziune, film, şi nici acum nu pot să afirm că fac totul din încheietură.

Dar ca să-ţi răspund la întrebare pe un ton optimist, nu mai vreau să rămân o perioadă atât de lungă departe de teatru.

Ai studiat teatru la München. În ce măsură ești influențat ca regizor de teatru de școala germană?
Fără să intru în prea multe detalii, trebuie să spun că nu sunt deloc un mare amator de film şi teatru german. Şi cred că problema mare e limba şi ce îmi transmite ea. E clar că germana nu mă împrieteneşte cu lumea, nu mi-o aduce mai aproape de suflet, în schimb îmi oferă satisfacţii la nivel de gândire, de structurare şi de conceptualizare. Ceea ce nu e puţin lucru într-o ţară ca România. Totodată, scena culturală a acestei ţări este foarte bogată şi îți arată nu doar ce e în Germania, ci și ceea ce se petrece la nivel cultural în cele mai diferite colţuri ale lumii. Germania e o lupă prin care vezi lumea. Pentru mine asta a însemnat şcoala germană. Mi-a deschis ochii asupra întregii lumi.

Cel mai recent spectacol al tău este „9 grade la Paris”. Are succes mare, e considerat „una dintre cele mai interesante experienţe artistice din ultimii ani” (Time Out București), „o invenţie care confirmă speranţa că se mai poate face teatru şi altfel” (Adevărul) etc. Ce crezi că spune spectacolul tău despre felul în care se face teatru din România - de ce nu s-a mai văzut în România așa ceva? E strict legat de inovație, sau vorbește și de sărăcie în peisajul experimental teatral românesc?
M-a preocupat de mai multă vreme întrebarea dacă filmul şi teatrul ar putea funcţiona împreună pe scenă într-o formulă omogenă, foarte organică - în care filmul să rămână film, să-l vedem cap-coadă, fără întreruperi, iar teatrul să-şi vadă şi el de treaba lui, raportându-se la film ca la o parte din el şi nu ca la un corp străin. Mi-am pus întrebarea asta pe fondul unui lung şir de spectacole multimedia văzute în diverse tari şi în care filmul funcţiona întotdeauna, oricât de diferite ar fi fost mijloacele folosite, într-o manieră fragmentară. Iar când a apărut povestea din spectacol, s-a impus foarte devreme această structură în care filmul şi teatrul se împletesc. În care filmul şi teatrul sunt lăsate întregi şi formează împreună un alt întreg. În ce priveşte experimentul, eu nu-l văd deloc ca pe un fenomen, ca pe o ciudăţenie, el este în artă ceva absolut obligatoriu şi de la sine înţeles. Un regizor care nu experimentează cu fiecare spectacol sau cu fiecare film al lui se plafonează şi devine plictisitor. Faptul că nu e aruncat la coş se datorează doar obişnuinţei. Pentru mine, Stanley Kubrick este un regizor cu adevărat experimental, care toată cariera lui, cu fiecare film, cu fiecare poveste a exploatat un teritoriu nou, atât ca subiect cât şi ca gen.

Foto: Florin Costache

Ce satisfacții profesionale îți aduc serialele de televiziune pe care le regizezi: „Om bogat, om sărac”, „Războiul sexelor”, „Doctori de mame”?
La televiziune, pe de o parte, prestezi un serviciu, pe care încerci să-l faci cât mai bine posibil, pe de altă parte, cu toate insatisfacţiile personale, aceeaşi televiziune îţi oferă un teren bun pentru exerciţii profesionale de toate felurile, pe care nu numai că nu le plăteşti, ci dimpotrivă, ţi se mai şi plătesc. Dar în esenţă, rămâi un prestator, care poate fi schimbat oricând de altul mai bun sau mai puţin bun decât tine.

Când fac film sau teatru nu prestez un serviciu cuiva, ci încerc să fac ceva ce nu numai că mă reprezintă, dar în momentul în care iese devine parte din mine.

Nu-mi scapă informația că ai lucrat cu Liviu Ciulei, mai ales că foarte recent a plecat dintre noi. În ce contexte artistice v-ați întâlnit și cum ai resimțit dispariția lui?
Ne-am cunoscut la New York, după premiera unui spectacol pe care îl regizase cu studenţii săi de la Universitatea din New York. Două luni mai târziu ne-am reîntâlnit, cu mine în postura de asistent, pentru montarea spectacolului „Hamlet” la Teatrul Bulandra.

A fost o relaţie pe care am resimţit-o foarte puternic, ca pe o întâlnire dintre un necunoscut plin de avânt, aflat la început de carieră, şi o celebritate mondială plină de înţelepciune profesională, aflată la final de carieră. Acest tip de relaţie capătă foarte repede trăsăturile unei relaţii dintre un tată puternic şi un fiu care, cu toată lipsa lui de experienţă, nu se consideră cu mult mai prejos. În interiorul acestui cadru, lucrurile au fost foarte nuanţate, bogate, plăcute, frumoase şi cumva mereu inconfortabile. Dispariţia lui s-a produs, din punctul meu de vedere, din momentul în care l-am întâlnit. De când l-am cunoscut, totul avea aura unei retrageri, a unei plecări îngrijite şi în mod curios foarte ambiţioase. În felul acesta, ziua în care s-a petrecut plecarea lui definitivă îşi pierduse însemnătatea, rostul, gravitatea.

Foto: Florin Costache

Ce proiecte artistice pregătești în continuare?
Pregătesc un scurtmetraj cu titlul „Pepsi”. Un film de lungmetraj cu titlul „4 Lovituri” şi un spectacol de teatru după un scenariu de film cu titlul „Înainte să Înceapă” la teatrul Odeon din Bucureşti. Printre aceste proiecte mă strecor cu perioade de „exerciţiu şi antrenament” la televiziune.

Ești născut la Timișoara. Ce te leagă în prezent de acel oraș?
Momentan mă leagă cel mai mult un film pe care urmează să-l fac şi o piesă de teatru la care scriu. Ambele proiecte gravitează în jurul acestui oraş în al cărui caracter mă caut şi pe mine.

Foto: Florin Costache