Realul e greu de atins: Alexa Visarion, Luna verde

Luna verde (2010)
Regia: Alexa Visarion

Una dintre criticile cele mai importante pe care şi le-a atras Eu când vreau să fluier, fluier, poate chiar în ciuda celor două premii importante pe care le-a obţinut la Berlin, a fost aceea că imaginea urmărea prea mult, încadrând imprecis din spate, protagonistul, în timp ce el se plimba în spaţiul închisorii. Privind cel mai recent film al lui Alexa Visarion, Luna verde, îţi dai seama de ce acest artificiu poate fi neatrăgător, dat totuşi eficient. Să urmăreşti un personaj în timp ce acesta nu face, propriu-zis, nimic ieşit din comun şi, eventual, nimic relevant pentru intrigă pare o risipă inutilă de peliculă. Ne putem gândi la mişcarea camerei la începutul filmului Moartea domnului Lăzărescu, înăuntrul şi în afara apartamentului protagonistului, la camera care o urmăreşte pe Otilia pe coridoarele căminului în 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, la filarea prelungită din Poliţist, adjectiv. Şi totuşi, aceste secvenţe sub specia banalului au un rol precis dacă le compari cu un film care nu le seamănă, care nu face risipă de timp, care asamblează momente semnificative cu alte momente semnificative. Un astfel de film e Luna verde. Scenariul, scris la patru mâini de regizor şi de o studentă a acestuia, Iris Spiridon, surprinde momentele caracteristice din biografia câtorva personaje, care se vor întâlni mai apoi întâmplător undeva pe şoseaua care leagă Bucureştiul de Braşov. Deşi scenele abundă de apariţi episodice, pe care uneori trebuie să le găseşti chinuit rostul în felul în care progresează intriga (un prieten imobilizat în scaun cu rotile, un moşneag de la o masă vecină într-un restaurant, un pianist la o petrecere, un regizor de teatru), mă îndoiesc că scenariştilor le-a „scăpat” întâmplător vreun personaj. E mai probabil, deducând şi din felul acaparator şi fermecător în care Alexa Visarion îşi prezintă filmul ca un opus despre căutarea sensului, că aceste personaje sunt detalii din etapele unui parcurs aproape iniţiatic. Intriga filmului e simplă, deşi filmul o asamblează destul de misterios: un grup de prieteni, în drum spre premiera unei piese de teatru ce va avea loc la Braşov, sunt pe punctul de a se ciocni de un alt vehicul, în care un personaj îşi aduce înapoi la Bucureşti sora fugită de acasă, printr-o coincidenţă, tocmai pentru actorul care joacă rolul principal în piesa care urmează să aibă premiera. Sub crusta de senzaţional şi de dramatic, însă, premiza este că toţi aceşti tineri sunt într-o perioadă de formare a vieţii lor. Răzvan, unul dintre personajele principale, e artist şi colecţionar; în rest, nu reiese din dialoguri cu ce se ocupă vreunul dintre personaje; scenariul, de altfel, pare preocupat mai degrabă de ceea ce-i formează şi influenţează la această vârstă: (mai ales) muzică, filme, cărţi. Nu întâmplător, una dintre discuţiile care apar în film are ca subiect gusturile, care nu se discută, dar, evident, se cultivă. La fel de puţin întâmplător, într-o lungă scenă de la început, tema dialogului este compoziţia unui tablou pe care Răzvan tocmai îl achiziţionase. În timp ce personajele schimbă idei sau povestesc filme şi videoclipuri, ca spectatori, nu vedem decât foarte puţin din ceea ce sunt personajele în afara discuţiilor lor. Într-o singură scenă, care îl are ca subiect de data aceasta pe fratele posesiv şi înfuriat de dispariţia surorii mai mici, parcurgem o dată cu camera apartamentul în care acesta locuieşte, în urma lui; în rest, detaliile cotidianului personajelor sunt mereu ocultate, de parcă esenţiale ar fi de fiecare dată preocupările lor artistice sau replicile lor cu trimiteri la literatura universală, şi nu viaţa lor de zi cu zi. De aceea, aceste personaje îmi sunt mie, ca spectator, străine şi după 80 de minute; prea sunt inefabile, şi impermeabile la contactul cu realitatea, în orice caz, mai străine decât nişte personaje pe care le-am urmărit în realitatea lor banală.

Nu rezolvi totuşi nimic dacă aşezi un şablon peste Luna verde, şi Visarion nu ar câştiga dacă ar începe să semene regizoral cu Cristi Puiu sau Florin Şerban. E inutil să adaugi acestui film încă 20 de minute, în care să scormoneşti, cu camera pe umăr, locuinţele personajelor; nu mai multe interioare lipsesc filmului Luna verde, ci acea senzaţie că personajele acestea nu sunt doar deştepte şi eventual interesante, ci şi vii, din aceeaşi lume cu spectatorul. Alexa Visarion, dimpotrivă, pariază pe nişte personaje aproape la fel de sofisticate şi cu siguranţă la fel de enervante pe cât sunt personajele romanelor „trăiriste” din interbelic, care plutesc pe deasupra realităţii, discutând despre artă. Cum poţi să te raportezi la scena în care Răzvan explică de ce e pasionat de tabloul cumpărat prin faptul că ar conţine „toate culorile curcubeului”, decât cu excesivă ironie? În plus, e limpede cum personajele provin din aceeaşi minte creatoare: un prieten al lui Răzvan îşi aminteşte subit de titlul unei povestiri de Salinger, „Pretty Mouth and Green My Eyes”, după ce mama lui Răzvan îi spusese (absolut întâmplător) cu o seară înainte ghicitoarea faimoasă dintr-o altă povestire de Salinger, „For Esmé - with Love and Squalor”. Dacă pentru Maia Morgenstern, care interpretează rolul unei mame copilăroase, textul vine ca o mănuşă, fiindcă actriţa reuşeşte să fie credibilă şi cu doar câteva replici, filmul nu mai e la fel de credibil, fiincă e evident cât e de fabricat. Lumea în care trăiesc personajele din Luna verde e mai degrabă lumea anilor de după adolescenţă aşa cum îmi închipui că şi-ar dori-o Alexa Visarion, cu dialoguri din şi despre cărţi (până şi fratele posesiv citeşte, dar Osho), cu naivităţi şi cu suspect de multe lecturi şi preferinţe muzicale comune.

Luna verde are pe afiş cel puţin două nume importante ale cinematografiei de dinainte de 1989. Unul e Alexa Visarion însuşi; celălalt e Florin Mihăilescu, director de imagine pentru câteva filme foarte importante, cum ar fi Secvenţe sau Iacob. E cu atât mai ciudat că din întâlnirea celor două nume prestigioase a rezultat un film atât de eclectic în ceea ce priveşte imaginea. Deseori, nu înţelegi ce anume vrea să transmită regizorul, atunci când alternează planuri foarte diferite: o discuţie într-o cofetărie surprinde când chipul celor doi prieteni, când chipul imobil al vânzătoarei, când conversaţia, privită într-un cadru lung, de afară, prin geamul prin care siluetele celor doi abia se desluşesc. La fel, o discuţie din maşină e urmată, pe fondul aceleiaşi intensităşi a sunetului, de un cadu lung din afară, în care ceea ce vedem e pur şi simplu maşina care rulează maiestuos, ca într-o reclamă. De ce ne-ar interesa vehiculul care rulează pe şosea şi nu discuţia din interior, expresiile interlocutorilor? Mister, mai ales că Luna verde nu are vreun accent de subiectivism, nu vrea să transmită faptul că anumite evenimente sau conversaţii ne sunt inaccesibile. Dimpotrivă, regizorul pare că are la dispoziţie orice unghi, de la orice distanţă. În aceste condiţii, filmul e inegal calitativ: scene filmate atrăgător, cu grijă pentru compoziţie, sunt întrerupte brusc de distanţări bizare şi de unghiuri cărora le găseşti cu greu vreun rost. E evident că filmul lui Alexa Visarion vrea să fie dinamic şi misterios, dar cele 80 de minute ne arată un regizor care caută încontinuu un stil pentru o poveste contemporană, într-un registru înalt, fără derapaje de limbaj, diferit de stilul regizorilor mai tineri (cu care se arată deopotrivă respectuos şi critic), dar care se pierde într-o mulţime indistinctă de abordări. În condiţiile în care filmul românesc chiar duce lipsă de reprezentări actuale, adecvate ale vârstei tinere (doar Boogie e mult prea puţin), ar fi fost ideal ca Luna verde să fie la fel de bun pe cât de nobile-i sunt intenţiile.