Radu Beligan joacă fără egoism… Egoistul

Foto: Tudor Predescu

Egoistul, de Jean Anouilh

Regia: Radu Beligan

Traducere: Radu Beligan , Liviu Dorneanu

Adaptare: Radu Beligan , Liviu Dorneanu

Scenografie: Viorica Petrovici , Luiza Panait

Distribuţia: Radu Beligan, Carmen Stănescu, Simona Bondoc, Damian Crâşmaru, Mihai Fotino, Marin Moraru, Tomi Cristin, Sanda Toma, Mihai Niculescu, Lamia Beligan, Medeea Marinescu, Ileana Olteanu, Cesonia Postelnicu, Silviu Biriş

Liniște mai adâncă decât la orice alt spectacol, respirații înghețate, priviri fixe. Urcase pe scena Teatrului Național din Cluj, venind de la teatrul omonim din Bucureşti - cu toți cei 92 de ani la el, marele actor Radu Beligan. Putea să lipsească decorul, cu atât mai mult muzica, findcă toți au venit pentru el. Și maestrul le-a arătat, fără egoism, un Egoist calm, glumeț, optimist, care a fumat, a vorbit în engleză şi, cu toate că mişcările şi glasul încet îi trădau vârsta, a arătat o tinereţe debordantă prin replicile sale. Piesa autobiografică a lui Jean Anouilh, Egoistul, vorbeşte despre viaţa unui dramaturg celebru, care, ajuns la sfârşitul vieţii, îşi suportă cu seninătate boala şi bătrâneţea, îndeplinind cu aceeaşi seninătate toate cerinţele familiei şi ale prietenilor, pentru care nu mai este decât scriitorul ce trebuie să le dea autografe pe cecuri în valoare de mii de franci.

Înlocuindu-şi fosta soţie (Simona Bondoc)  cu o amantă tânără şi frumoasă (Ileana Olteanu), care stă cu el doar pentru a ajunge actriţă de succes, dramaturgul nu are pretenţii mai mari de la cele două fiice, Lucie (Lamia Beligan) şi Marie-Christine (Cesonia Postelnicu), care au la rândul lor amanţi. „Dulcele papά” este la fel de tolerant şi cu băiatul său, Arthur (Silviu Biriş), care îi cere bani pentru a-şi duce iubita în excursii luxoase în străinătate. Bătrânul dramaturg se lasă uşor impresionat şi de prietenul său din copilarie (Damian Crâşmaru), care îl şantajează emoţional cu singura amintire din copilăria lor  (,,pantalonaşii albaştri scurţi”), şi acesta reuşind să-l stoarcă de bani pentru a-i cumpăra inelul mult dorit celei de-a 5-a neveste. De parcă nu ar fi fost suficient, menajera îi aminteşte continuu de cheltuielile pe care trebuie să le facă în plus, întrucât s-a spart instalaţia de la baie”. Apărând pe tot parcursul piesei, această defecţiune sugerează că ceva „nu mai curge bine” în acea familie. Poate doar banii lui ,,papά”. Doctorul bătrânului (Tomi Cristin) este singurul care recunoaşte cu seninătate că ia mulţi bani de la pacientul său, pentru că şi el, la rândul lui, este stors de bani: ,,cât cer doctorii, dar n-ai idee cât îmi cer mie mecanicii”. În această atmosferă încărcată de mulţumiri de moment (atunci când dramaturgul semnează încă un cec), de reproşuri (fosta soţie se plânge că a cheltuit toată averea cu alţii), de nemulţumiri (atunci când primesc sub 20 de mii de franci, membrii familiei îl acuză pe bătrânul „sponsor” de egoism), celebrul dramaturg îşi scrie viaţa în ultima sa piesă.

Căsnicia, relaţiile dintre fosta soţie şi amantă, prietenia, generozitatea (numită de cei nemulţumiţi egoism), viaţa şi apusul ei sunt prezentate într-un spectacol generos, atât regizat, cât şi condus pe scenă de cel mai longeviv actor român, care duce în spate nu mai puţin de 70 de ani de carieră: marele Radu Beligan.

Temperamentul dramaturgului Jean Anouilh se pliază perfect pe cel al lui Radu Beligan: flegmatic, răbdător, mulţumit şi optimist. Sunt remarcabile replicile pe care i le dă doctorului la consultaţii. Întrebat ,,ştii ce tensiune ai?”, Radu Beligan, şi nu Jean Anouilh, îi răspunde: ,,nu, dar simt că sunt tânăr încă”. Cu aceeaşi tinereţe fumează, pronunţă fără probleme engleza (prima replică ,,to be or not to be? this is the question” a smuls zâmbetele publicului), e ironic şi cât se poate de natural, cu vocea-i tremurândă creând o atmosferă unică în sala mare a Teatrului Naţional din Cluj. Forţa, glasurile stridente, mişcările energice ale celorlaţi tineri actori menţin  echilibrul spectacolului, conferindu-i dinamism şi culoare, maestrul demonstrând astfel nu numai calităţile arhicunoscute de actor, cât şi pe cele de regizor.

Un interior de casă din secolul XX, ,, care arăta bine acum două secole” este suportul vizual pe care îl oferă spectacolul,  atrăgând atenţia elementele care îi trădează viciile dramaturgului: whisky, ţigări din plin, un pat matrimonial, pe care îl împarte acum cu amanta. În finalul piesei, Ardele, fosta soţie (Simona Bondoc) îşi amintinteşte cu regret în final de „patul conjugal” şi de trecutul familiei, în timp ce  bătrânul „egoist” plăteşte facturi până la sfârşitul vieţii.

Umor de calitate, replici de un firesc remarcabil, energie ca la tinereţe... la 92 de ani. Pe toate şi-a pus amprenta Radu Beligan.