Purificare prin lumină şi sînge

Cu gesturi sigure, indiferente, în costum de baie, Clitemnestra își toarnă pe ea un bidon de sînge. E mînjită din cap pînă în picioare. Fumează o țigară. Mușcă din ceva, își deschide o bere. Apoi, cu o voce gravă, aspră, plină, care pătrunde toate straturile ființei, începe să declame. Glasul ei plin de forță, egal și sonor, charismatic, permeabilizează emoția în valuri surde pînă la efecte incandescente. Sosit de la război, Agamemnon o posedă scurt și victorios. Apoi, mîndru și bombastic, își autoelogiază succesele de la Troia cu chiloții în vine. După moartea Clitemnestrei (Constanze Becker), șuvoiul mut al mareei afective îl preia puștanul Oreste (Stefan Konarske), care bîțîie din toate încheieturile de frică.



Ropote de aplauze... ropote de aplauze... ropote de aplauze...

...Așa s-a încheiat prima ediție a Bienalei Internaționale de Teatru organizate de Teatrul Tamási Áron din Sfîntu Gheorghe. Directorul Bocsárdi László, a mărturisit că dacă Deutsches Theater din Berlin, în opinia sa cel mai bun teatru din lume la ora actuală, nu ar fi venit la acest festival, Bienala n-ar mai fi avut nici un rost. Nenumărate comentarii s-au vehiculat la sfârșitul spectacolului „Orestia" de la Deutsches Theater, în regia lui Michael Thalheimer: atmosferă nietzscheană, discurs nietzschean, patos nietzschean... Pesemne doar clișee de receptare față în față cu un munte de charismă.

„Cerul e gol de zei, în consecință accentul cade pe jertfă și omor", a declarat Michael Thalheimer la discuțiile de după spectacol. Semnul sîngelui guvernează peste tot. Năclăită, Clitemnestra se lipește cu burta și palmele de decorul din lemn crud al lui Olaf Altmann. Mîinile, rotunjimile, profilul îi rămân impregnate în lemnul deschis. Încet-încet, crimă cu crimă, sîngele se transformă în frescă. Cronica vremurilor scrisă cu mult roșu. Povestea avansează și mărturiile ei se strîng pe perete. În Grecia fiecare crimă nepedepsită murdărea cetatea cu miasme și molime. În „Orestia" de la Berlin fiecare omor lasă un marcaj. Sîngele, dovadă a uciderii sau a clocotitoarei răzbunări, se îmbibă în hainele și corpul personajelor, în spaţiul în care se mișcă. La fel ca Eriniile, decorul murmură din toate încheieturile: „sînge pentru sînge". Din spate, pe deasupra publicului, o voce rostește implacabil leitmotivul spectacolului: „Faci, suferi, înveți". Pe margine, în poziție de outsider, un urmaș mai neastîmpărat al lirei, chitara electrică, acompaniază live, discret, eterna poveste despre sînge și răzbunare, cu sunete care nici nu răstoarnă, nici nu modelează percepția, preluate de la muzica gregoriană pînă la rock.

Spectacolul e esențializat, redus la minim. În loc de o zi, trilogia lui Eschil ocupă o sută de minute. Lipsesc dezvoltările eroilor, lipsește chiar și bucuria revederii lui Oreste cu Electra, care ar fi nuanțat desfășurările de afecte. Cu simplitatea simbolică sau cu intonația Clitemnestrei care umple abisuri, cu lipsa tertipurilor regizorale și a tipicelor referințe la civilizație sau clișee culturale, jocul e ștanțat arhaic. În lipsa voită a relațiilor dintre cei ce o populează, „Orestia" lui Michael Thalheimer înaintează doar prin monologuri. Fiecare personaj apare pe scenă ca o marionetă, tras direct de soartă. Fiecare își tîrăște după el păcatele, își poartă propria suferință, are propriile dileme. Personaje pure în situații pure. Jocul actorilor e o neîncetată incantație. Cu foarte scurte intermitențe (scenele Clitemnestra-Agamemnon, Clitemnestra-Paznicul, Clitemnestra-Oreste), dialogul e eradicat. O singură mare excepție: convorbirile cu corul. Aici, la Sfântu Gheorghe, unde corul de patruzeci de persoane care joacă la Berlin a fost redus la un singur bărbat, schimbul de replici se aude ca un solilocviu. Sau ca întâlnirea cu psihoterapeutul. Acest one man-cor vorbește nevăzut, sapiențial, pe deasupra spectatorilor, din balconul din spatele sălii. Dimensiunea sacră a trilogiei lui Eschil, inițiatul în misteriile de la Eleusis, se reface, caracterul său ritual nu are de suferit, mai cu seamă că publicul e prins ca într-o crevasă între cer (balconul olimpian) și tărîmul muritorilor eroi, care joacă sus, la jumătatea distanței dintre buza scenei și tavan. Cuvintele, toate rostite mult deasupra capetelor sale, în cadență și charismatic, învăluie polifonic publicul. Un perete masiv, adus chiar în fața scenei, e tăiat la jumătate de un fel de treaptă: pesemne balconul palatului. Spectatorii - plebeii rupți de mit ai spiritului -, se uită de jos la peripețiile revelatorii ale conducătorilor. Dilemele se proiectează deasupra banalului existenţei. Amfiteatrul grec e inversat. Scena dispare propriu-zis, sala e exploatată frust, fără proiecții video sau efecte de lumină.

Și totuși... Ca și în cazul vocilor actorilor, tratată la modul cel mai simplu, lumina devine simbolică. La început, spre discomfortul spectatorilor, e egală și pe scenă, și în sală. Publicul rămîne - nefiresc -, bună parte din spectacol în lumină plină, pînă ce Clitemnestra îl va ucide pe Agamemnon. Pe măsură ce crimele se acumulează, orizontul se întunecă. Se va închide la culoare și mai mult când Oreste își omoară mama și pe Egist, adâncindu-se tot mai mult în infernul interior. Dar la sfîrșitul procesului în care Eriniile se transformă în Eumenide iar Apollo emite concluzia „Măsură și cumpăt cer zeii de la oameni", lumina e albă și puternică. Eroul a rupt cercul vicios al crimelor. Oreste se apropie de iertare,
omenirea transcende spre un nou ciclu al cărui mesaj, „Pace pentru totdeauna", sună din nou olimpian.

Cum se poate atenua gravitatea într-un spectacol confecționat numai din discursuri, fără dialog, fără relații, fără intrigile care țin publicul cu sufletul la gură? Prin intermediul Clitemnestrei care nu se prăjește la soare din cauza sîngelui vărsat pe propriul corp? Care fumează și toarnă în ea cînd bere, cînd șampanie, dacă nu i-o scurge umilitor Casandrei în cap? Prin țîncul Oreste, scuturat - atît de modern și de expresiv -, de o frică paroxistică? Prin prezența inedită a unui servitor cu coturni, scos direct din paginile ilustrate ale istoriei teatrului? Prin asemenea instrumente Michael Thalheimer își tonifică spectacolul grav, de rară consistență. Simbolurile stau la vedere, tratate nici cu deriziune, nici cu deferență intelectuală. Se văd cu ochiul liber în dimensiunile de pe scenă, în raporturile stabilite în spaţiu, în vocile supramundane. Într-un teatru esențial.

Pe drept cuvînt, ropote de aplauze... ropote de aplauze... ropote de aplauze...