Profundele aventuri ale unui sorbonez în Islamia: Istoria filosofiei islamice, Henry Corbin

Istoria filosofiei islamice, Henry Corbin, Editura Herald, Bucureşti, 2008, 464 p.

„Lecţia metafizicienilor noştri din Islam este aceea că ei au considerat întotdeauna că esoterismul lor, adică interioritatea lor, nu este posibil fără o nouă naştere interioară. O tradiţie nu este vie şi nu se transmite celui în viaţă decât cu condiţia de a fi perpetuă renaştere.” Ceea ce am găsit fascinant la studiul lui Henry Corbin (profesor de Studii Islamice la Sorbona în mare parte a vieţii), Istoria filosofiei islamice, publicat la noi de Editura Herald, e tocmai această largă deschidere înspre acceptarea tradiţiei ca neînsemnând stagnare, solidificare într-un sistem care produce mereu şi mereu aceleaşi circuite, ci, dimpotrivă, însemnând în primul rând un dinamism interior mereu viu, o sevă care încă poate oferi voluptăţi raţionale şi/sau intuitive dintre cele mai pure, care are puterea de a naşte şi de a renaşte idei şi viziuni etern efervescente. E poate, o chestiune care ne poate suna azi, nouă, oamenilor mileniului trei, aberantă, sau una pe care n-o acceptăm decât dintr-o politeţe a gândirii de tipul „dacă nu strică, las-o aşa”. Pe Corbin, însă, anii de studiu perpetuu al marilor scolastici (francezul a obţinut o diplomă în filosofie scolastică la vârsta de 19 ani de la Institutul Catolic din Paris), cumulaţi cu cei de aprofundare a misticilor şi filosofilor Islamului (domeniu în care a intrat în timpul studiului, la Istanbul, a scrierilor persanului  Shahab al-Din Suhrawardi), l-au învăţat lecţia profunzimii gândirii tradiţionale şi i-au deschis calea înspre o remarcabilă putere de sistematizare şi contextualizare, în spiritul unei perspective aeriene, largi, fără a scăpa din ochi, însă, importanţa detaliului, a cuvântului, a amănuntului esenţial.

Aceeaşi apropiere prin îndepărtare ne vorbeşte şi din paginile Istoriei… Volumul, publicat pentru prima oară în 1964, la Gallimard, este extrem de valoros prin faptul că deschide, practic, o nouă cale în studiul gândirii islamice, cea care, în Occident, este de multe ori identificată cu şi redusă la câteva mari nume ale căror lucrări au fost cunoscute, prin traducerile lor latine, de scolastica noastră medievală: „Evident, traducerile lucrărilor arabe în latină, la Toledo şi în Sicilia, au fost un episod cultural de o importanţă majoră, dar el este total insuficient pentru a sugera o orientare de ansamblu care să permită cunoaşterea sensului şi dezvoltării meditaţiei filosofice în Islam”. Dimpotrivă, Henry Corbin încearcă, dărâmând perspectiva claustrantă de până atunci a filosofiei islamice privită exclusiv ca filosofie arabă („concept etic, naţional şi politic precis, cu care nu coincid nici conceptul religios de ŤIslamť, nici limitele universului său.”), să pătrundă în chiar vintrele gândirii generate de revelaţia qorânică, în sistemele sale intime, să spargă crisalida coordonatelor avicennist-averroisiste create de occidentali, să pătrundă în tocmai carnea şi sistemul ganglionar al viermelui de dincolo de ea. Corbin ne poartă, cu infinite nuanţe şi cu o şi mai infinită, permisă-mi fie expresia, putere de pătrundere, prin etape-capitol esenţiale în înţelegerea implicaţiilor şi modului de desfăşurare al gândirii islamice, ca Shî'smul duodeciman, Ismaelismul cu diferitele sale forme, Kalâm-ul sunnit, Filosofii elenizaţi, Sufismul, Filosofii andaluzieni, trecând mai apoi, după momentul punctului cheie al morţii lui Averroës, la analiza gândirii sunite, la cea a metafizicii sufismului şi la cea a gândirii shî'ite, cu prelungiri până în zilele noastre şi cu subtile consideraţii asupra posibilelor drumuri ale filosofiei islamice în viitor (Corbin dezaprobă teoria conform căreia filosofia islamică şi-a atins sfârşitul odată cu Averroës şi susţine că o dinamică mişcare a ei are loc şi astăzi, în special în Iran) şi impactului civilizaţiei occidentale (tehnic şi ideatic) asupra unei gândiri care era ferită, până nu demult, de influenţele exterioare constante şi violente: „există, în ţările Islamului, pe de o parte o categorie de intelectuali în cazul cărora occidentalizarea fără limite, conjugată cu tehnologia copleşitoare, pare a extirpa rădăcinile spirituale tradiţionale. În schimb, pe de altă parte, în special în Iran, există încă un vast ansamblu de personalităţi de diferite vârste, calificate prin demnitatea lor morală şi prin formaţia lor intelectuală pentru a reprezenta cultura spirituală tradiţională. Din păcate, cel mai adesea, aceste personalităţi, care sunt în stare să asigure traditio lampadis, ignoră aproape cu desăvârşire marile tradiţii spirituale ale Occidentului”.

Tocmai din această ultimă frază putem extrage adevărata miză a Istoriei… O privire lucidă, pătrunzătoare şi vastă asupra uneia dintre cele trei mari ramuri ale tradiţiei abrahamice deseori minimalizată la clişee sau la doar o mică parte din ceea ce reprezintă în amploarea ei, venită din partea unui om care este, în aceeaşi măsură, şi un bun cunoscător al tradiţiei occidentale, nu poate decât să deschidă noi căi de negociere şi de înţelegere reciprocă, dincolo de însemnătatea ştiinţifică a demersului istoriografic: „Izolării trebuie să i se substituie reciprocitatea, căci numai această tradiţie, în integralitatea sa, poate face faţă enormelor probleme contemporane”. În implicaţiile ei mai mult sau mai puţin vădit socio-politice, volumul rămâne şi acum la fel de viu pe cât era acum aproape o jumătate de veac, în momentul primei publicări. Înţelegerea profundă, înaltă, umană poate, încă, să renască, în acelaşi sens al noii naşteri interioare despre care vorbeşte tradiţia islamică: avem nevoie doar de disponibilitatea pentru cultura căutării acelui haquîqat, a sensului adevărat, chiar dacă ieşim, profan, din câmpul purei gândiri teosofice.