Privind pe fereastră: Jacques Audiard, Un profet

Un profet (Un Prophète) (2009)
Regia: Jacques Audiard

Mai întâi, pe generic zgomote indefinibile, voci umane, câteodată sunete de trafic: aşa încep toate filmele lui Jacques Audiard, cu sunetul precedând cu câteva scurte secunde imaginea. Excepţia, Sur mes lèvres, unde tăcerea are rol instrumental: protagonista are probleme de auz, importante pentru intrigă. Ca şi cum ai deschide un reportofon: întâi, suntete indistincte, apoi vocea începe să vorbească („O să vă spun o poveste”, sunt primele cuvinte din Un héros très discret, imediat după generic). Această manieră de a începe un film nu e inventată de Audiard, dimpotrivă, e una dintre cele mai banale, mai ales în filmul european (de pildă, luând un exemplu la întâmplare, aşa începe scurt-metrajul lui Marian Crişan, Megatron, premiat la Cannes). Important e însă cum foloseşte Audiard, un regizor care pare permanent în căutarea unui stil propriu, acest procedeu pentru a introduce anti-eroul din al cincilea film al lui, Un profet, Malik El Djebena (Tahar Rahim). Îi ia un minut filmului să ajungă la personaj: până atunci, voci care se amplifică, apoi personajul iese practic din obscuritate, apare fragmentar pe ecran, de parcă ochiul imens prin care spectatorul vede povestea ar trebui să se adapteze la lumea în care se află Malik. E în fapt unul dintre cele mai simple „efecte speciale”, obţinut prin acoperirea parţială a lentilei cu mâna; Audiard îl numeşte „Mano Negra”, făcând o trimitere neaşteptată la filmul mut, care utiliza un decupaj al imaginii similar. Pe parcursul filmului, efectul va mai fi folosit pentru câteva secvenţe onirice, dar şi pentru a-l încadra la un moment dat pe protectorul şi până la un punct mentorul lui Malik, capul mafiei corsicane din închisoare, Cesar Luciani (un minunat Niels Arestrup, adjudecându-şi practic toate scenele în care apare). În dialogul dintre Malik şi Cesar, e evident că imaginea se mulează pe felul de a vedea al lui Malik, căruia Cesar i se adresează privind camera; într-un fel, aceste secvenţe au aceeaşi funcţie narativă ca imaginile de început din Le scaphandre et le papillon. Pe de altă parte, începutul în care personajul apare fragmentar e doar echivalentul în imagini a zgârceniei cu care scenariul ne dă detalii despre Malik. A fost la şcoala de corecţie, va face şase ani de închisoare, nu are rude în exterior, e arestat pentru atacarea unui poliţist şi e semi-analfabet - iată în rezumat aproape tot ce transpare din dialoguri despre Malik. Inutil, la urma urmei, să ceri mai mult: cum experienţa închisorii este aproape ritualică pentru tânărul arab, exact ca în cazul unui novice, puţin contează ce ştii înainte, important e ce obţii în urma iniţierii. După cum subliniază însuşi regizorul, camera îl urmăreşte pe Malik de fiecare dată când învaţă ceva, fie că e vorba de alfabetul limbii franceze sau de detaliile unui asasinat reuşit, cu acelaşi aplomb, ca şi cum aceasta ar fi realitatea dată, la care trebuie să te adaptezi sau să dispari.

Efortul pe care, ca spectator, trebuie să-l depui pentru a ajunge la personaje, la intenţiile lor, e dublat în mod strălucit de felul în care sunt sugerate gândurile lor. S-a scris mult despre spectrul lui Reyeb, arabul pe care Malik e forţat să-l ucidă, prin apariţia căruia putem să-l auzim pe Malik vorbindu-şi, schimbându-se. În fapt, e doar un truc regizoral al unui scenarist de comedie, cum este prin formaţie Audiard; Reyeb e mai debrabă agasant şi, deci, comic decât un spectru din Macbeth; pentru comparaţie, rivalul ucis în Crimen ferpecto al spaniolului Alex de la Iglesia are în linii mari acelaşi efect comic ca Reyeb în Un profet. Adevărata frumuseţe a regiei lui Audiard apare atunci când acesta sugerează. Întâi de toate, neliniştea: în faţa sentinţei pe care i-o comunică avocatul, Malik preferă să privească printr-un geam murdar; la fel, interogat în închisoare, constant îşi plimbă privirea de la gardian la fereastra pe care se zăresc în curte deţinuţi. Apoi, momentul în care Malik e transportat în cătuşe spre închisoare şi priveşte pe fereastra automobilului, agăţându-se de gratii, în timp ce imaginea derulată e aceea a unui parc în care oamenii se plimbă de dimineaţă. Putem doar aproxima la ce se gândeşte: libertatea, poate. În fine, exemplul cel mai clar: Luciani află că sunt şanse să-şi petreacă restul zilelor în aceeaşi închisoare, spre deosebire de tovarăşii lui, iar imaginea părăseşte camera în care are loc discuţia, pentru a urmări privirea lui Luciani, înspre peisajul anost de afară, pe care îl fixează îndelung, ca şi cum ar vrea să scape de conversaţie. Cum Un profet se petrece în cea mai mare parte a timpului în penitenciar, Audiard exploatează foarte ingenios relaţia personajelor cu exteriorul, cu distanţele: de multe ori, Malik priveşte pe fereastră şi vede, îndepărtat, un alt bloc al penitenciarului, în care se schimbă mesaje între celule sau par să aibă loc adevărate revolte, fără ca vreo explicaţie să fie livrată: perspectiva rămâne subiectivă, ştim de foarte puţine ori ceva, ca spectator, pe care Malik să nu-l vadă sau ştie la rândul lui. De aceea, imaginile pe ritm de hip hop sau folk-blues, cu decupaje rapide din viaţa de închisoare, par la nealocul lor, odată ce te-ai obişnuit cu perspectiva iniţială, lentă, minuţioasă şi la persoana I; sunt momente în care ai impresia că Audiard copiază formule din filmul american, pe care îl admiră infinit mai puţin decât cinematograful european. Dacă scenele respective sunt dovada că Audiard încă mai colecţionează maniere de filmat, în drum spre propriul stil, e adevărat că acele secvenţe sunt utile pentru a dinamiza un film de aproape 150 de minute, reuşind să transforme un scenariu cu alură de reportaj într-un thriller sui generis în a doua jumătate a lui. Un lucru sau două se vor pierde pe drum o dată cu explozia de dinamism, dar deocamdată Audiard pare să-şi fi realizat cu Un profet dorinţa neîndeplinită din primele filme: să regizeze un film de acţiune à la européene, să dialogheze de pe propriile poziţii cu stilul bombastic al filmelor de gen de peste Atlantic. Singurul regret pe care îl poţi avea e că ambiţia regizorală a lui Audiard se diluează înspre final, nu înainte însă de a lăsa una dintre cele mai viscerale impresii posibile.