Priveşte adânc în ochii capodoperei

Lumina se aprinde. În loc de cortină se desfășoară un perete populat de păpuși-arhetip. Dirijate de Proprietarul cutiei cu iluzii, urmează să se însuflețească pe parcursul spectacolului. De la emblema inițială la arlechinul ce prinde viață pentru ca apoi să supravegheze dintr-un colț tot ce se întîmplă pe scena italiană nu e decît un pas. Începută prin elogierea convenției teatrale, adorabila comedie își menține vechiul ton uman, lipsit de nuanțe sumbre. Personajele, costumate în marionete de scenografa Judit Dobre-Kóthay, cu haine eventual interschimbabile, cum va demonstra cuplul Smith, își păstrează aceeași alură pînă la sfîrșit.

Dacă proaspăt încheiatul Festival Național de Teatru a adus momente de plăcere a fost și datorită  remake-ului după una dintre montările cele mai reușite din vîrsta de aur a teatrului postdecembrist: Cîntăreața cheală de Eugène Ionesco, în regia lui Tompa Gábor. De data aceasta, produsă de Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj. Mă opresc de la comparații între virtuțile artistice ale teatrului de atunci și tenta mai cenușie a celui de acum pentru a da cale liberă entuziasmului.

Poate că varianta de peste aproximativ cincisprezece ani nu a avut calitatea ediției princeps, dar ce reconfortant e să vezi un spectacol cu sens chiar și cînd sensul său e lipsa de sens! Ce captivantă e o  structură circulară care crește conducînd treaptă cu treaptă către final! Mai ales cînd finalul e atît de celebru (măcar printre cunoscători).

Timpul e înțepenit, aceleași scene se tot reiau pînă cîștigă statutul de stereotipie. Dialogurile se repetă aidoma, sensul se împietrește în spatele cuvintelor rostite iar și iar. Acțiunile, cuvintele, mișcările înaintează ciclic, pînă cînd și ultima firmitură de sens se destramă. Personajele își aruncă unii altora replicile ca într-un ping-pong fără alt mobil decît derularea jocului. Cu alte cuvinte, a propriei biografii întocmite din conversații despre mîncare sau despre cunoscuți. De exemplu, cei din familia Bobby Watson, unde toți poartă același nume, indiferent de sex. Pentru că, evident, nimic nu diferențiază pe nimeni. Nici o individualitate, în afară de cea a păpușii, nici o părere nu îi personalizează. Marionete trase înainte de manete invizibile și dialoguri resuscitate ad litteram. Nici o tușă personală nu le întrețese memoria afectivă. Ajunși în casa prietenilor Smith (Elena Ivanca și Cătălin Herlo), Doamna și Domnul Martin, nu se recunosc. La sfîrșitul suitei de inferențe de pe urmă cărora își reamintesc identitatea, soțul și soția se scufundă într-un savuros act sexual în care Domnul Martin (Adrian Cucu), ridicol-prietenos în kiltul ecosez, fumează trabuc iar Doamna Martin (Angelica Nicoară) continuă mimetic aceleași mișcări dezlînate și extatice și după retragerea partenerului de pe poziții. Dinamica emoțiilor e și ea stereotipă: mirări, ofensări, enervări, într-o ordine reluată la nesfîrșit (de exemplu, reacția doamnei Smith la șotia infantilă a pompierului care sună și se ascunde). Cum existența le e populată numai de întîmplări mărunte, conversațiile ridică anodinul la rang de cinste, ca bărbatul surprins de Doamna Martin legîndu-se la șireturi pe stradă. În interiorul cuplului sau între cupluri mecanica repetițiilor nu depășește trei ipostaze: iritarea, atracția instantanee sau solidaritatea de moment.

Și socializarea ține tot de mecanică, după cum o demonstrează excelentul moment al anecdotelor.  Fiecare dintre ascultători se plictisește de moarte la glumele Căpitanului de pompieri (Ionuț Caras), înnebunit de nurii autoritarei servitoare (Irina Wintze). Încercările disperate și solidare de a-l opri  închizîndu-l în cutie, apoi același joc pentru a-l scoate pe ușă afară par să-i învie pentru moment. Schimburile umane amorțesc codificate într-un set fix de replici și atitudini. Locul interacțiunii a fost luat de o mecanică a tulburării. Iar în clipa în care standardizarea e amenințată, încep să o regrete. Au uitat o verigă din anecdotă. Se înfricoșează, pămîntul stereotipiei le fuge de sub picioare, îl scot din cutie pe plicticosul Căpitan și acesta continuă imperturbabil de unde rămăsese. Aria cunoscută și rutina  anecdotelor auzite de sute de ori îi liniștesc.

Dincolo de construcția infailibilă, ce dă savoarea acestei montări? Împărțirea milimetrică a reacțiilor fiecărui personaj în jocul standardizării existenţei și a rolurilor sociale. Finalul circular, unul dintre cele mai spectaculoase, va derula mimetic, pe repede înapoi, toate acțiunile și gesturile, din ce în ce mai dezarticulate, pînă la revenirea aceluiași perete cu păpușele de la început. Am regăsit entuziasmul de acum aproximativ cincisprezece ani. Dublat în 2009 (căci „nici un om nu poate intra în apa aceluiaşi râu de două ori”), de nostalgia de a fi reîntîlnit una dintre cele mai frumoase viziuni teatrale din istoria teatrului românesc. Iar reacția publicului a demonstrat că față în față cu valoarea nimic nu s-a schimbat.