Poveste din lumea corporatistă

foto: Cosmin Ardeleanu

Printre lucrurile pe care românii le-au adoptat din spirit de imitație după marea, periculoasa eliberare din 1989, se numără și obiceiurile de consum din societățile civilizate. Inclusiv consumul de junk-food și TV-dinner-urile încălzite în cuptorul cu microunde. Ați observat că în 20 de ani au apărut mai multe persoane supraponderale pe străzile României? Încă o realitate la care nu știm cum să ne raportăm - cu atât mai puțin cum să ne modificăm comportamentul ținând cont de ea. Un lucru e sigur: piesa lui Neil LaBute, XXL (Fat Pig), o coproducție Asociația Culturală Catharsis, Teatrul Act și Teatrul ”George Ciprian”, aterizează pe un teren pregătit și se dovedește cât se poate de actuală, aruncând în aer un tronson larg de prejudecăți : avem grași printre noi - dintre care unii sunt persoane cât se poate de plăcute, inteligente, amuzante - dar încă ne ferim privirile când îi vedem și încă evităm implicarea în relații mai profunde cu ei de frica a ce vor spune cei din jur. Spectacolul ne provoacă să recunoaștem asta și să ne schimbăm.

În spațiul redus de la Act, confruntările sunt directe, de neevitat, iar accentul cade pe relațiile dintre personaje, fiecare nuanță fiind sesizabilă. Piesa lui LaBute, excelent gradată (și bine tradusă de Irina Velcescu), propune o premiză simplă de tip ” boy meets girl”, cu o coda neașteptată - fata e supraponderală. Urmează sabotarea sistematică a sentimentului nou-născut de către reacțiile colegilor de birou. Prima fază - prejudecățile ”în alb” extinse asupra tuturor celor care au alte dimensiuni decât cele ”perfecte”; faza a doua - denigrarea pe motive de greutate a ”alesei” și umilirea agresivă a celui ce a făcut ”alegerea greșită”, sfidând ideea de ”normalitate” a celor din grupul său; și în sfârșit, faza a treia - presiunea insuportabilă a confruntării directe a grupului cu realitatea cuplului ”anormal”, la petrecerea colegilor de birou. Cum această din urmă fază are loc nu altundeva decât pe plajă, cuplul nu are nici o șansă și se frânge sub presiunea prejudecăților grupului. Fără happy-end.

Spectacolul construit de Cristi Juncu are câteva atuuri: alegerea actorilor nu lasă nici un dubiu. Regizorul mizează pe sinceritate de la un capăt la altul, tocmai pentru că altfel ar submina singur procesul prin care obligă publicul la autointerogare. Actrița aleasă pentru rolul lui Helen, femeia supraponderală de care se îndrăgostește Tom, este supraponderală. Aici, regizorul a avut și noroc, fiindcă actrița Raluca Vermeșan nu este doar o tânără femeie frumoasă, tonică, expresivă, ci și o interpretă ce are deja, în ciuda vârstei, un control matur al propriilor mijloace, ceea ce îi permite schimbarea oportună a tonului - de la fermecătoarea relaxare a primelor întâlniri neangajante cu Tom (aici autoironia și umorul ei sunt strălucitoare), la discreta tensiune introdusă gradat în cuplu de faptul că sentimentele dintre cei doi devin serioase, iar implicațiile externe se ramifică. Tot la capitolul ”casting”, nu cred că e o întâmplare că toți ceilalți interpreți aleși sunt la capătul celălalt al scalei de greutate -  atât Tudor Aaron Istodor (Tom), cât și Irina Velcescu (Jeannie, fosta prietenă) par niște fire de ață pe lângă Helen, ceea ce accentuează motivele „dramei” din scenă: fosta prietenă se simte direct jignită, umilită de noua alegere a lui Tom, în care citește un întreg discurs critic la adresa ei și a fostei lor relații. Pe de altă parte, în rolul lui Carter, un fel de bufon modern -  personaj machiavelic nelipsit din nici un birou plasat în mijlocul societății civilizate - Vlad Zamfirescu face o rafinată demonstrație a mijloacelor sale de interpretare care s-au nuanțat în timp, dându-i actorului siguranța de a jongla cu atitudinile personajului său. Carter joacă relaxarea când vrea să-și fiarbă prietenului, își ascunde abil curiozitatea când vrea să fie sigur că va afla ceea ce vrea să știe, mizează pe naivitatea lui Tom pentru a-l juca pe degete, vrând în fond să obțină o ”rearanjare” a ordinii micii lumi pe care el o stăpînește - lumea biroului corporatist, noua celulă a societății moderne. Locul în care se stabilesc ierarhii valorice, comportamentul în familie, regulile de alegere a partenerilor și a felurilor de petrecere a timpului liber (cât mai există). În această nouă țesătură sufocantă - destul de activă și în societatea românească de ceva vreme - personajul lui Zamfirescu exercită presiunea puterii care vrea să controleze individul, sacrificându-i acestuia povestea de dragoste. O tramă veche de când lumea.

Dinamica excelentă a spectacolului e traversată de un fel de tremur nervos specific relațiilor din lumea de azi, iar look-ul contemporan e dat de proiecțiile video/foto ce funcționează ca introducere (imagini din New York, metropola -  simbol) sau fac trecerea de la o scenă la alta, precum și de mobilierul tip office și aparatura de ultimă oră - Carter nu se desparte de I-Phone lui 4G cu care se menține în contact cu restul lumii, face fotografii și pare să documenteze întreg procesul de ”re-educare” aplicat lui Tom.

Dar elementele exterioare n-ar fi însemnat nimic dacă ele n-ar fi fost în deplină armonie cu cele interioare, ceea ce din fericire se întâmplă: toți cei implicați au tratat cu sinceritate și maximă seriozitate materialul cu care au lucrat, regizorul Cristi Juncu a condus atent interpreții pentru a pune accentele dorite, așa încât rezultatul este o întrebare deschisă cât se poate de clară și de actuală: cât curaj avem să fim noi înșine în lumea de azi?

Nu știu dacă toți cei din sală au găsit răspunsul, dar cred că s-ar putea să privească cu alți ochi persoanele supraponderale atunci când le vor întâlni. Ceea ce e, oricum, un bun început.