Portretul artistului la bătrâneţe: Love affair, Holograf, 2012

Holograf a fost, indubitabil, una dintre cele mai bune formații românești post-decembriste. Și prin bune mă refer atât la succesul popular, cât și la valoarea artistică, la fel cum și timpul trecut îl folosesc judicious, vorbind despre starea lor actuală. Vorbind onest despre ultimul lor album, ar trebui să folosesc cel mult un paragraf în care să tratez plastic această ultimă creație parcă ieșită, dacă e să judecăm după cantitatea de sirop și de glucoză, direct din fabrica de ciocolată a lui Willy Wonka. Dar, ca respect pentru albumele lor anterioare și pentru numele pe care încă nu l-au întinat complet, am decis, până la urmă, să le acord spațiul standard.

Să vorbim puțin despre Dan Bittman și criza vârstei de (post)mijloc. Acest idol al tuturor femeilor din România, aflate în floarea tinereții lor dintre 13 și 93 de ani, acest Petre Roman al scenei muzicale autohtone (minus pulovărul roșu), acest Mircea Radu al poveștilor de dragoste, în fine, acest star cu voce, de altfel, validă, sobră și perfect recognoscibilă, ei bine, această ‒ pe vremuri ‒ personalitate marcantă a industriei de profil, a ajuns să cânte orice pentru a mai vinde câte un disc printre patru piratate. Desigur, pot părea nedrept când susțin că versurile de pe acest album sunt capabile să provoace diabet instantaneu, cât timp publicul țintă al formației a fost compus dintotdeauna din membre ale sexului frumos. Problema e că și aceste fane veterane se vor simți, multe dintre ele, jignite în rețeaua neuronală de atâta lipsă de orice fel de substanță, până și de testosteron. Căci aici rezidă marele eșec al albumului: holografii au îmbătrânit și, dacă pe vremuri piese ca Ți-am dat un inel erau salvate din căderea în penibil de o energie debordantă și de o poftă de viață specifică unui tip care-n inconștiența lui cere o tipă în căsătorie, nicio piesă de pe Love affair nu mai are savoarea candidă a naivului, ci păstrează doar amarul emasculării.

Dacă ar fi să tratăm doct niște versuri care sunt acolo doar ca să nu auzim simpaticul și deja clasicul „trolo-lo-lolo”, am putea să sintetizăm chestiunea așa: un bărbat trecut bine de prima tinerețe e resemnat cu faptul că nevasta/prietena/concubina/amanta are un (alt) amant și, conștient că altceva (mai bun) tot n-are cum să găsească, acceptă să se facă preș. Despre acest subiect se vorbește în Dacă vrei, în Așa cum sunt, în Când pierzi pe cineva, în epocalul hit de inspirație pepeiană Spune cine și, mai ales, în Întoarce-te acasă (sic!). Ascultătorul e capabil, astfel, să vizualizeze un tătic încărunțit, stând în prag cu copiii în brațe, cu lacrimi în ochi, pregătit oricând să cadă sincer în genunchi, doar-doar se va întoarce soția infidelă măcar de dragul progeniturilor. O ultimă încercare comică de demonstrare a masculinității e făcută prin îngroșarea vocii, cam ca pentru rock-ul „supărat” al altor vremuri, în piesa Dacă vrei. Iese o maimuțăreală ce inspiră milă.

Câteva cuvinte despre mult-trâmbițata colaborare cu Angela Gheorghiu, care, probabil, a acceptat să cânte o piesă alături de Holograf pentru a se revanșa pentru datorii din trecut, ori pentru a executa vreun pariu pierdut cu colegii de la operă. Vocea ei magnifică dă eleganță și prestanță primei piese, făcându-ne să sperăm că albumul va fi o reușită. Dar cum maurul și-a făcut datoria, maurul poate să plece, iar Holografii se trezesc, brusc, în pană de inspirație și următoarele piese revin în tiparul lor clasic, de baladă combinată cu rock simfonic și cu pop. Când pierzi pe cineva adaugă, pe post de condiment, un cor cu gust decent, păcat de felul principal de mâncare, care rămâne în gât. Apropos de care/pe care, trupa mai comite un păcat pe altarul salvării ritmului și a rimei, sacrificând, în piesa Atât de multă bucurie, gramatica, asemeni un elev din clasele primare, care primește temă să compună două-trei catrene cu rimă pereche, indiferent ce bălmăjește în interiorul versurilor.

Dar să nu ne încurcăm în chichițe și nici să nu căutăm nod în papură. Albumul e un dezastru în materie de versuri, de creativitate, de vână sau de energie, dar compensează, într-o mică măsură, prin partea tehnică. Se simte că avem de-a face cu un volum lucrat în studio, făcut cu răbdare și menit să vândă. Unele piese sună bine, chiar dacă nu comunică nimic și sunt tehnic ireproșabile, chiar dacă Bittman gâfâie, se îneacă și, pe alocuri, se chiar bâlbâie. Love affair e ca o mașină germană nou-nouță condusă de o gașcă de moși ușor senili, care nu realizează că fanfara de claxoane le e adresată pentru că merg cu 30 de km/h pe autostradă. Nu știu dacă atât e tot ce se poate cere de la o formație care a cântat de mult tot ce avea de cântat sau dacă mai e posibil, în viitor, să apară măcar o piesă memorabilă. Cert e că două piese de pe album sunt, deja, folosite intensiv de reclame la bănci și nu numai. Mă îndoiesc că cei de la Holograf și-au propus mai mult.