Politici active: naţional, regional & local (2)

Nu e deloc obligatoriu ca vectorii politicilor culturale active, la nivel naţional, să fie urmaţi în litera lor la nivel regional şi local. Asta nu înseamnă, însă - păstrînd discuţia la un nivel  de principiu, aşa cum suntem obligaţi de situaţia de fapt - că o anume continuitate şi coerenţă de viziune între cele trei paliere nu e necesară, şi chiar binevenită. Însă, ca să vorbim cu îndreptăţire despre activare, despre ieşirea din pasiv, ar trebui să cădem cu toţii de acord asupra faptului că cea mai scurtă cale de a arunca în neantul absolut orice idee venită de sus în jos, oricît de bună ar fi ea, e "mimare" aplicării ei în teritoriul real în care ar fi putut da roade. Tradiţia păguboasă în care autorităţile regionale şi/sau locale "bifează" localizări ale vreunei iniţiative de la centru, dînd iute cu bidineaua pe-o firmă în spatele căreia  se odihneşte nimicul, ori adunînd aiurea steagurile, ca Pristanda, a produs, în România, propria ei mitologie.

Pentru a contracara atît aplicarea mecanică ori "de formă" a marilor strategii naţionale, dar şi pentru a le diversifica, prin ramificaţii cît mai creative şi mai bine adaptate fiecărie zone în parte, cred că cea mai eficientă formulă este aceea de a pune în mod constant în concurenţă deschisă, cu şanse egale, instituţiile culturale tradiţional finanţate de la buget, cu instituţii alternative, fie ele private, fie ele asociative, şi determinînd-le astfel să-şi gîndească perspectival şi dinamic propriile proiecte. Nu e vorba aici de a egaliza mecanic tematicile aşa zis prioritare (aşa cum glumea, cu ironia sa sfătoasă, Alexandru Dabija, acum peste cincisprezece ani: "Temele europene? Femeile, holocaustul, homosexualii..."), ci de a oferi un cadru organizaţional disponibil, deschis faţă de iniţiative şi faţă sisteme de structurare ale activităţilor de cultură cît mai diferite şi mai bogate.

Să zicem, de exemplu, că în locul unei directive formale a domnului Funeriu, "cercurile de lectură" ar deveni (aşa cum, de fapt ar trebui să devină, ţinînd seama de hemoragia galopantă a lecturii în rîndul tinerei generaţii) o ţintă prioritară pentru ambele ministere diriguitoare, cel al culturii şi cel al educaţiei. În loc de "cercuri" organizate, gratis, ca activitate extracuricurală  în şcoli, de la care toată lumea, în frunte cu profesorii, nu ştie cum să facă să chiulească, ministerele reunite (premieră!) ar lansa un concurs strategic de proiecte la nivel naţional, dar cu implementare regională şi locală.

Ar putea concura, pentru perioade determinate de implementare (dar de minimum un an), cu şanse egale, instituţii publice precum bibliotecile, universităţile generaliste sau de artă, de stat sau private, uniunile de creaţie şi asociaţiile de scriitori, organizaţii neguvernamentale de toate felurile. Mai mult decît atît, insituţiile publice s-ar putea asocia cu cele private (librării, edituri etc.), ori cu ONG-uri în construcţia unor campanii comune, dar cu ţinte de public structurate pe paliere cît mai limpede diferenţiate: cititorii consecvenţi ar fi fericiţi să participe la lecturi publice cu dezbateri, bătrînilor li s-ar putea oferi cicluri de de întîlniri tip "club al cărţii", preşcolarilor sesiuni interactive de jocuri de citire şi recitare, elevilor cluburi de dezbatere cu privire la cărţile care îi tentează, ori de iniţiere în lectură critică etc., etc...

O asemenea campanie strategică, prelungită, dar răspîndită în formule specifice fiecărie zone în parte şi gestionată în parteneriate public-privat n-ar reprezenta, la urma urmelor, o cheltuială  copleşitoare, cîtă vreme ar fi favorizate asocierile dintre cei interesaţi de diseminarea sau vînzarea cărţii şi cei capabili să creeze programe atrăgătoare şi utile (însă, fireşte, nu doar în stare de voluntariat).

De altfel, nu neapărat ca o paranteză, îndrăznesc să avansez ideea că una dintre ţintele (valorice) cele mai urgente pe care le-aş sugera diriguitorilor culturii şi educaţiei, pentru programe strategice pe termen mediu şi lung, e chiar protejarea şi, mai ales, revitalizarea limbii vorbite şi scrise. Procesul de contractare - în progresie geometrică - a limbilor naturale, datorat complexelor fenomene care caracterizează comunicarea electronică specifică erei digitale (dezinteresul faţă de lectură fiind doar un aspect acutizant, de tip cauză-efect-cauză, în această ţesătură de condiţionări) nu e unul caracteristic României, ci e unul global. În doar două decenii, limbile vorbite pretutindeni în lumea pe cale de globalizare şi-au redus la mai bine de jumătate fondurile principale de cuvinte, iar structurile gramaticale tind spre o aparent inevitabilă sărăcire, care face ca orice text mai vechi de treizeci de ani să le pară cititorilor tineri unul arhaic, ori măcar regional, în mare măsură de neînţeles.

Din pricina asta, strategiile de contracarare a acestei contracţii mi se par, pe zi ce trece, de o urgenţă absolută: numai că responsabilii culturali şi educaţionali de la noi sunt complet incapabili să sesizeze fenomenul, necum să-şi conştientizeze responsabilităţile în stoparea sau măcar limitarea fenomenului. Nu e vorba aici de a salva limba română, pe cea maghiară, sîrbă, ucrainiană sau pe cea a altor etnii care locuiesc pe teritoriul ţării: la urma urmelor, limbile se comportă natural, ca nişte organisme vii. Ci e vorba de salvarea disponibilităţilor şi abilităţilor de gîndire raţională, complexă şi nuanţată ale omului, disponibilităţi şi abilităţi care se dezvoltă cot la cot cu limbajul articulat şi care sunt, din pricina acestei contracţii drastic primejduite.

Legînd exemplul din prima temă cu cea de-a doua, devine evident că, plecînd de la o prioritate naţională (lectura ca vehicul principal pentru conservarea şi dezvoltarea dinamică a limbilor vorbite pe teritoriul ţării) pot fi construite, cu mare libertate şi inteligenţă, forme dintre cele mai puţin convenţionale de acţiuni de durată, la nivelele regional şi local. De exemplu, în unele licee din România există practica (împrumutată din spaţiul anglosaxon) a cercurilor de dezbatere. Există chiar asociaţii naţionale, federalizate internaţional, de obicei bazate pe limba engleză, care gestionează ample şi entuziastre cicluri de confruntări şi concursuri de "debate". S-ar putea cu mare uşurinţă nu doar amplifica şi generaliza, pentru limbile materne din România, această disponibilitate, ci s-ar putea crea competiţii cu tematici specifice, care să relanseze atît conceptul de cultură generală cît şi practicile comunicaţionale cu fundament cultural, pe paliere de vîrstă, plecînd de la localităţile mici şi ajungînd la nivel naţional. Fiindcă nu doar şcoala e cea care ar trebui să ofere un teritoriu fertil pentru asemenea strategii prioritare, ci şi comunităţile însele.

Mutatis, mutandis, o prioritate nesesizată, sau insuficient conştientizată, atît de autorităţie implicate în cultură cît şi de ce cele educaţionale mi se pare accea de a regîndi din temelii relaţia dintre creaţia artistică şi publicurile ei, atît de puternic diferenţiate social, economic şi categorial la noi, dar şi atît de, în fond, atît de hemoragice. Spuneam într-un capitol anterior că priorităţile culturii naţionale nu sunt marile festivaluri, chiar dacă aceste mari festivalori pot şi trebuie să reprezinte expresiv vîrfuri e lance pentru anume politici consecvente. În cazul celor cîteva mari festivaluri naţionale (de muzică, teatru sau film)  serviciul public dedicat publicului autohton, la cel mai înalt nivel, nu dezvoltă, ci mai degrabă conservă ceea ce deja există, adică un public de elită. Cel de-al doilea mare serviciu  public este cel legat de turismul cultural, intern şi internaţional, o componentă la rîndul ei foarte importantă. Însă, în fapt, dacă stai să măsori cu atenţie, sociologic, marile festivaluri de tradiţie nu compensează decît într-o măsură nesemnificativă hemoragia de public şi, mai ales, nu pot compensa enormele decalaje de practică de consum dintre cele cîteva marile metropole şi restul localităţilor ţării.

Or, la acest nivel, un set de politici culturale sănătoase ar trebui să regîndească totul din rădăcini, investind în educaţia cu deschidere culturală, fie ea făcută în şcoli, fie ea făcută în afara acestora. Cea mai sigură şi de durată cale de a lărgi şi accelera consumul cultural e, în fond, educaţia creativă. Un set (din nou cnjugat) de politici dedicate educaţiei muzicale, teatrale, de dans, performative, plastice, cinematografice etc., pornind de la cele mai fragede vîrste, nu ar fi menit să creeze "artişti pe bandă" (aşa cum puţin educatul nostru preşedinte pretinde că universităţile româneşti ar crea "filozofi"). Încuajarea, prin cursuri, cercuri, cenacuri şi competiţii a creativităţii, de la vîrste mici pînă la sfîrşitul vieţii universitare, ba chiar dincolo de aceasta, e în primul rînd garanţia nemijlocită a dezvoltării sănătoase a gîndirii, limbii, expresivităţii şi gustului persoanei, ca şi a capacităţii de a  lucra împreună şi de a evalua critic.

Legînd educaţia de cultură, în spaţiul instituţionalizat al şcolii şi, mai ales, în afara acestuia, prin programe inteligente şi constante, organizate, să zicem, de instituţiile de spectacol şi de artă plătite din bani publici, ori de asociaţii şi fundaţii culturale, s-ar putea dezvolta un public cu bază extinsă constant, deschis, de vîrste, cu gusturi, preocupări şi practici de consum  multiple. Şi, în acelaşi timp, s-ar putea reduce treptat marile decalaje dintre sate şi oraşe, dintre localităţile mici, astăzi private pînă şi de-o biată sală de cinema, şi cele mari, care oferă posibilităţi de de consum cultural. Libertatea de imaginaţie a elaborării unor asemenea politici educaţional-cultuale e nesfîrşită, iar iniţiativa locală are aici un cuvînt greu se spus.

Ajunşi în acest punct, devine, cel puţin pentru mine, inevitabil să repunem în discuţie marota, circulînd deja de decenii, a "încurajării multiculturalismului", şi a felului în care acest concept aparent activ a sfost înţeles şi aplicat la noi. Însă, despre asta, într-o intervenţie ulterioară.